~Gabriela Căluţiu-Sonnenberg: „Umor englezesc“
Una e să vorbeşti limba unui popor, iar alta e să-i înţelegi mentalitatea. Pe mine una ma fascinează de-a dreptul umorul britanic. Expresie condensată a felului lor de a gândi, întruneşte două extreme aparent imposibil de mixat: pe de-o parte detaliul minim observat cu o ascuţime de brici, aproape indecentă, iar pe de altă parte privirea de ansamblu dintr-un punct atât de îndepărtat – “din avion” cum s-ar zice pe la noi – încât anulează din start ideea că noi am putea avea cumva ceva de-a face cu chestiunea în cauză.
Iată un exemplu: Deunăzi mă aflam într-un magazin de artizanat, străduindu-mă din răsputeri să extrag un coş de răchită aflat la baza unei piramide foarte înalte. Coşul dorit l-am obţinut, dar piramida s-a dărâmat cu un zgomot asurzitor. Nici nu mă dezmeticesc bine şi deja aud în spatele meu o voce stinsă şi tânguitoare:
“Gracious God! You almoust gave me a heart attack!” (Dumnezeule Mare! Era să fac atac de cord.). Mă întorc înmărmurită şi văd un englez vârstnic, tremurând din tot corpul. Mă scuz în repetate rânduri şi mă asigur că n-a păţit nimic, că mă rog e iarăşi totul bine.
Câteva clipe mai târziu, în timp ce stăteam la coadă la casă, mă bate cineva uşor pe umăr. Mă răsucesc pe călcâie şi văd o englezoaică veselă care mă întreabă nonşalant:
“Are you the Lady who almost made me to a rich widdow?” (Dumneavoastră sunteţi Doamna care era să mă facă o văduvă bogată?).
Cu altă ocazie mă aflam în sala de festivităţi a unui hotel cu prestigiu. Tocmai tipărisem rezultatele finale ale turneului de bridge pe care îl monitorizasem pe calculator. Abia aşteptam să se termine festivitatea de premiere şi să putem merge cu toţii la Festivalul Berii, ca să sărbătorim cum se cuvine. Bucuroasă că mi-am terminat treaba, am înşfăcat plasa cu costumul tirolez şi m-am repezit în toaleta damelor ca să mă îmbrac adecvat.
Îmbrăcatul corsetului e o filozofie întreagă. Am desfăcut fermoarul până la capăt, mi-am băgat capul în deschizătura pentru decoltee şi mi-am strecurat mâinile în mânecile care lasă umerii goi. Şi atunci s-a întâmplat nenorocirea! Am rămas înţepenită, cu mâinile proţăpite în sus pe lângă urechi şi cu sânii iţindu-se obraznici pe sub marginea dantelată a bluzei. O privire rapidă în oglinda imensă m-a convins că arătam chiar mai rău dec cum mă simţeam: o caricatură schimonosită, cu faţa roşie de efort şi cu o privire speriată. Nici gând să ies aşa în lobby-ul hotelului şi să cer ajutor! Unde mai pui că în graba mare lăsasem telefonul mobil împreună cu poşeta, lângă calculator. Nu-mi rămânea decat să aştept să vină cineva să mă salveze.
Nu trecu multă vreme şi pe usa toaletei intră o damă britanică bine pusă la punct, cu aspect de femeie acră. De cum m-a zărit a rămas pe loc ca trăsnită, fixându-mă cu o expresie perplexă. M-am scuzat pe un ton protocolar, pe cât posibil:
“Mă tem că sunt imobilizată în această situaţie jenantă. Credeţi că-mi puteţi da o mână de ajutor? Mulţumesc lui Dumnezeu ca v-a scos în calea mea! »
Doamna cu pricina nu s-a formalizat prea mult şi, în doi paşi şi trei mişcări m-a eliberat din chingile corsetului. Apoi a început să râdă nestăvilit, în cascade şi hohote atât de curgătoare încât mi-a fost imposibil să nu mă molipsesc şi eu. Am sfârşit amândouă prăbuşite pe marmura lustruită a podelei, sprijinite una de alta ca două păpuşi stricate, zguduindu-e de râsete şi tinându-ne de burţi. N-am mai râs aşa homeric eliberator de pe vremea şcolii primare!
După ce ne-am mai liniştit oleacă, Doamna englezoaică mi-a spus cu lacrimi în ochi:
“Sunt venită în Spania de o săptămână şi practic nu am zâmbit şi nu am râs deloc de când sunt aici. Am venit cu sarcina tristă de a vinde casa în care a locuit tatăl meu şi de a derula moştenirea lăsată de el după ce a murit brusc săptămâna trecută.
Între noi fie vorba, eu nu cred că Dumnezeu m-a trimis pe mine ca să te scot pe tine de la ananghie, ci tu ai ieşit în calea mea ca să mă eliberezi din corsetul mult prea strâmt în care mă sufocam eu de la o vreme încoace.”
Sunt convinsă că suntem cu toţii capabili de a vedea lucrurile cu aceeasi detaşare cu care le văd britanicii, mai ales atunci când ne aflăm în situaţii pasibile de a ne acapara complet, cufundându-ne în tristeţi anoste cotidiene. Cred că putem fi şi noi la fel, pentru că se vede treaba că înţelegem perfect umorul lor subtil. Există deci şansa să posedăm şi noi undeva o genă capabilă de a relativiza totul aşa graţios cum fac ei.
Câtă vreme sunt încă pe post de învăţăcel, mă bucur în fiecare zi de micile lor comentarii intercalate şi nu mă mai mir când partenerul meu de tenis se scuză politicos dacă marchează câte un punct la adversar, răzând muchia fileului la mustaţă: “Oh, lucky me. I´m so sorry!”, pentru ca mai apoi să se întoarcă elegant pe călcâie şi să-mi şoptească pişicher, făcându-mi cu ochiul: “Actually, no. I´m not.”
GABRIELA CĂLUŢIU-SONNENBERG
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
_________________________
____________________________
________________________
_________________________
________________________
________________________
________________________
Un admirabil tanar carturar a carui actiune se reazema pe fundatiile solide ale operei clasice este Radu Mihai Crisan , autoul catorva volume de comentarii la Eminescu si Nicolae Iorga , insotite de excerpte din creatia acestora ; o specie insolita de eseu ori , mai bine spus , de editie comentata. Insa aceasta face parte , la randul ei, din traditia " explicatiei " patristice si a unui gen de culegere cu caracter sapiential si " de zidire " , reprezentand , in acelasi timp , si " declaratii de credinta " formulate prin textul de Thesaurus . Mai multe eseuri ale acestui autor - aici
Loredana A. Ştirbu despre prima ei carte : “Călătorie în Regatul Cuvintelor Cameleon “>>citeste aici >>
