TÂNĂRUL SCRIITOR

LĂUTARUL…

Mi-a plâns la ureche un bătrân lăutar, sătul de nopţi prefăcute în zi, de muzică şi de toţi mesenii lumii în faţa cărora a stat cu vioara într-o mână şi cu dor de singurătate în cealaltă. L-am rugat să îmi cânte „Vânzătoare de plăceri” şi, după ce i-am oferit o sută de mii, mi-a declarat slăbindu-şi nodul de la cravată că toată viaţa a vândut cui a vrut să asculte filozofie pe note muzicale. În jurul nostru, doi ospătari urcau scaunele pe mese, dând de înţeles că şi petrecerile de pomină se termină la un moment dat, iar bătrânul lăutar, mângâind vioara lui veche, mi-a fredonat „Să-mi cânţi cobzar” şi m-a petrecut până la uşă îngânând „Du-mă acasă, măi tramvai”… Am plecat împleticindu-mă, poate pentru că vinul fusese prea bun şi cursese repede, dar mai degrabă pentru că mă cuprinsese o beţie de viaţă şi am dorit să fiu mahmur în drumul spre casă. Bătrânul lăutar a rămas ca o stană de piatră în uşa cârciumii, făcându-mi semn către vioară şi salutându-mă cu o plecăciune până la pământ. „Domnule”, mi-a strigat, „toţi au plecat de lângă mine pe trei cărări, iar eu nu m-am îmbătat decât cu bucuria din sufletul lor”… Se retrăgea noaptea cu paşi catifelaţi şi o nouă zi arunca asupra cartierului zvon de nelinişti. M-am uitat încă o dată în urmă şi l-am văzut pe lăutarul fără nume aşezat pe treptele locantei, depunând cu gesturi aproape tandre vioara veche în cutie. M-am gândit în acel moment că nu-ţi trebuie Stradivarius pentru a picura dorul din stoarcerea corzilor şi am început o nouă zi cu zâmbetul pe buze… Mahmur de viaţă…
________________

MORI DE VÂNT

Morile de vânt confirmă teoria că universul se roteşte… Ameţeala care te cuprinde dacă priveşti acea mişcare de rotaţie permanentă îţi oferă o stare de bine neanticipată, nebănuită, fiindcă – la urma urmei – ai în faţa ta o… banală moară de vânt. Atât şi nimic altceva. Vremea lui Don Quijote a trecut demult, bărbaţii nu mai sunt bântuiţi nocturn de fantasme cu chip de Dulcinee, ci – eventual – de fetişcane care pozează libertin pentru tabloide de mare tiraj, aşa că mă veţi întreba ce naiba găsesc eu atât de interesant la o relicvă în mişcare a altor timpuri?

Mi-ar trebui prea multă vreme ca să vă răspund. Poate chiar o veşnicie… Şi, chiar dacă cedez insistenţelor încercând să formulez un răspuns concis, ştiu că voi fi obligat să trăiesc sentimentul profund al dezamăgirii celui neînţeles. Poate fi un univers – chiar miniatural – redus la două, cel mult trei vorbe? De ce se roteşte pământul în jurul soarelui? Doar pentru că respectă o lege universală promulgată într-un parlament universal? Asemenea pământului resemnat într-o dublă mişcare de rotaţie, morile de vânt descriu ciclul perfect al vieţii noastre, de la plus la minus infinit, cu singura deosebire că infinitul  lor trebuie perceput în formă de cerc şi nu ca o plictisitoare linie nesfârşită trasată de matematicienii lipsiţi de fantezie…
__________________

NATURĂ VIE CU SCRIITOR ŞI MOTAN TĂRCAT…

Sub ochii mei, în plină eră informatică virusată corespunzător, se aştern rânduri scrise cu pana de gâscă pe foi îngălbenite extrase din sertarul bătrânului scrin… Călimara cu cerneală stă aşezată într-o parte, întotdeauna în acelaşi loc, hrănind vârful penei, din când în când, cu vorbe meşteşugite colorate în albastru. Pe un perete, măsurând timp pierdut sau niciodată câştigat, pendula ştearsă de praf în fiecare dimineaţă oftează din oră în oră, spunându-i scriitorului să se grăbească dacă vrea să fie prezent la întâlnirea cu luna plină… Cel care scrie, personajul central al acestui tablou virtual, are o faţă brăzdată de riduri, pufăie dintr-o pipă, eliberând rotocoale de fum albăstrui către tavan şi crede că toate gândurile depuse caligrafic pe hârtiile îngălbenite vor fi strânse între coperţi de piele şi depuse în cea mai mare bibliotecă a lumii. Sunt convins că fiecare scriitor nutreşte această dorinţă intimă, numai că foarte puţini dintre făuritorii de vise scrise îşi ating idealul cu buricele degetelor. Pe fotoliul plasat în dreptul ferestrei, un motan tărcat îşi linge lăbuţele, indiferent la plăcutul chin literar al scriitorului, visând poate un şoricel care să se ofere drept jertfă fără nici cea mai mică remuşcare. Dincolo de geamuri, înserarea trage tuşă roşiatică peste curtea în care crizantemele întreţin conversaţie cu trandafirii şi regina nopţii, iar scriitorul aprinde cele trei lumânări ale sfeşnicului şi înmoaie, pentru a câta oară?, pana de gâscă în călimară… Nu putem şti dacă este vorba despre memoriile cuiva sătul de viaţă sau despre un roman de dragoste în care doi adolescenţi  se caută cu disperare pentru a se găsi în ultimul pasaj al capitolului final. Suntem însă convinşi că asistăm îndeaproape la o experienţă unică şi extrem de personală prin care gândurile intime ale scriitorului capătă viaţă sub formă de propoziţii şi fraze, se încheagă în metafore care bucură ochiul şi spiritul, aşteptând să fie încredinţate viitorului, spre odihnitoare lectură…
__________________

O NOAPTE LA HAN

Am înnoptat odată într-un han aflat la răscruce de drumuri, ca orice stabiliment de acest fel care se respectă… Veneam de undeva, firesc, şi mă îndreptam, absolut normal, către necunoscutul care mă invită să călătoresc măcar cu gândul de fiecare dată când oraşul mă apasă cu betonul turnat peste vieţile noastre. Hangiul mi-a oferit o cameră cu vedere către câmpul însângerat de maci, cu o lună plină agăţată deasupra, pe un tavan de cer, şi mi-a pregătit o friptură alături de care stacana cu vin roşu, gros, sănătos, nu se plictisea niciodată… Ploaia lipsea… Lipsea şi vremea de beţie, vorba poetului bolnav de boală şi de gânduri, dar în acel han m-am simţit aproape de tot ceea ce îmi lipsise până atunci şi am călătorit către… mine, ca şi cum aş fi rezolvat o ecuaţie complicată inventată de un matematician măcinat de frustrările unei vieţi lipsită de precizia cifrelor… Muşterii hangiului, petrecăreţi tăcuţi, ascultau liniştea nopţii şi şoaptele macilor, vorbeau despre drumuri îndelung bătătorite de paşi anonimi şi spuneau că a fi amorezat de distanţe neparcurse este desfătare absolută… Am plecat a doua zi către destinaţiile mele neatinse, m-am prelins de-a lungul unei hărţi împăturite în patru, dar trăiesc fiecare oră în acelaşi han de la răscruce de drumuri… Şi mă întreb dacă nu cumva acel hangiu discret, spectator al unor vieţi în mişcare, sunt chiar eu…
__________________

NOAPTE BACOVIANĂ

Noapte fără stele, noapte bacoviană în care ţârâie ploaia în ferestre şi udă până la piele gândurile nedormite… Noapte de ianuarie, rece, ameţită de vânt  şi predispusă la destăinuiri în faţa unui vin fiert. Cafeaua aşterne zaţ peste ziua de ieri intrată în amintire, iar picăturile ploii fac în ciudă anotimpului, ca şi cum ar vrea să transmită că dacă totul este pe dos atunci de ce ne-am mai mira că plouă mocăneşte în plină lună de iarnă?! Pluteşte în aer mirosul planurilor făcute şi arse degrabă în cuptorul minţii, acolo unde aruncăm de fiecare dată gânduri renegate făcute sul, iar vinul fiert în care plutesc felii mari de măr alunecă în interiorul fiinţei, încălzind sufletul şi îmbătându-l prin fiecare picătură sorbită, plimbată pe limbă, savurată şi înghiţită cu un oftat de satisfacţie bahică… Noapte cu ploaie în ianuarie. Acum îl înţeleg şi mai bine pe noctambulul poet bolnav al locuinţelor lacustre, îl invit la o cană cu vin fiert şi îi spun „Domnule Bacovia, vreme de beţie, plouă, plouă, plouă… Câtă dreptate aveai…” Picături prelinse pe geam desenează constant o hartă a ploii, iar dacă ai curiozitatea să urmăreşti cu degetul traseele efemere poţi atinge o nouă dimensiune – un univers al diluviilor veşnice în care cei mai fericiţi dintre oameni sunt poeţii bolnavi de ploaie, precum Bacovia… „Plouă, plouă”, maestre, „vreme de beţie”… Ascult pustiul… Ce melancolie… Plouă, plouă…

__________________

OMUL ŞI LUPUL…

Ieşise din lumea lui pentru a adulmeca o altă lume. Stătea la liziera pădurii, cu blana zburlită de vântul unui noiembrie aducător de viitoare iarnă şi ridicase botul umed către mirajul unei ferme situată peste fâşia de asfalt care unea, pe o altă orizontală, alte lumi. Sceptic, Lupul privea civilizaţia de peste drum cu aerul unui cunoscător al naturii virgine, pe deplin conştient că a interfera cu ceilalţi nu putea însemna decât abandonarea principiului supremei libertăţi. În spatele său, ascunsă printre copacii seculari, ferită de priviri indiscrete şi refractară la tot ceea ce înseamnă intervenţie umană, Lumea Pădurii aştepta tăcută reîntoarcerea animalului îndrăzneţ. Vegheat de tufişuri ca de nişte mâini protectoare, Lupul prelungea dureros aşteptarea, îşi forţa norocul şi avansa, pas cu pas, către lumea de dincolo de drum… Vroia doar să afle mai mult despre ea, atât şi nimic mai mult…

Din cealaltă lume, Omul, crezându-şi ameninţată zona de influenţă, pregătise tacticos carabina şi ochise îndelung. Pentru o secundă, poate, Omul şi Lupul, două lumi paralele,  se priviseră în ochi. Apoi…

Când geamătul Lupului s-a ridicat deasupra pădurii, pâraiele vesele au vărsat lacrimi grele peste pietrele spălate de-a lungul sutelor de ani.  Ramurile copacilor seculari s-au aplecat către pământ,  steaguri vii în bernă, iar Lumea Pădurii a păstrat un moment de reculegere. Cu Lupul la picioare şi cu o sclipire sălbatecă în ochi, Omul şi-a aprins o ţigară, fără să înţeleagă că dărâmase, cu un singur foc, o altă punte dintre două lumi paralele…
__________________

PLANETA NELINIŞTITĂ…

Presar praf de stele pe fruntea ta, fiindcă mi-ai şoptit că ţi-ar plăcea să călătoreşti prin Univers, metamorfozată într-o cometă de-a pururi flămândă de spaţiile infinite… Dacă arta regizorală imaginată de tine ar deveni realitate, mi-aş dori să fiu menţionat în statisticile cosmice sub numele de Planeta Neliniştită, pretinzând acalmia obţinută definitiv doar prin intermediul unui impact pe care l-aş implora rotindu-mă din ce în ce mai repede în jurul propriului soare. Astronomi aşezaţi confortabil, în observatoare izolate situate la înălţimi ameţitoare, pe culmile impetuoase ale munţilor, te-ar căuta în fiecare zi prin telescoape uriaşe, oricare dintre ei dorind să fie primul care va anunţa că momentul îmbrăţişării cu o Cometă a Iubirii Depline este iminent. Aş permite mişcării de rotaţie să ia sfârşit doar atunci când ne-am îmbrăţişa în pasiune incandecentă ce anticipează o altă eră glaciară…  În aşteptarea impactului cu tine, îmi păstrez calmul sub bombardamentul meteoriţilor veniţi de niciunde. Mareele curăţă rănile deschise, ploi nesfârşite îmi răcoresc febra, iar soarele înfige perfuzii de raze în fiecare continent… Eu, Planeta Neliniştită, percep preludiul îmbrăţişării finale şi, paradoxal, refuz să trimit sateliţi  militari pe orbită pentru a transforma în praf de stele o Cometă a Iubirii Depline care se apropie de la distanţă de mii de ani lumină…
__________________

SALCIA PLÂNGĂTOARE

M-am aşezat sub o salcie plângătoare, cu fruntea sprijinită în palme… Era o seară liniştită, dintr-o vară lungă şi aducătoare de căldură peste inimi îngheţate de îndrăgostiţi certaţi prematur, dar temporar… Nu ştiu de unde veneam sau încotro mă îndreptam – nici nu are o importanţă prea mare acest amănunt -, mă călăuziseră doar paşii, pe neştiute, către malul râului care-şi depăna şuvoiul limpede căutând îmbrăţişarea finală cu bătrâna Dunăre. Arunca înserarea voal de catifea peste ziua pregătită pentru retragerea discretă în alcov nocturn şi am simţit nevoia să fiu singur, măcar câteva minute, cu gândurile mele. Natura vorbea în toate limbile ei odihnitoare şi mi s-a revărsat în trup şi minte linişte nealterată de amăgirile cotidiene care se fac simţite în primul rând prin zgomote de cele mai multe ori nedorite. Acolo, mângâiat pe umeri de ultimele raze ale soarelui, am ascultat cu ochii închişi povestea iubirii imposibile dintre salcia plângătoare şi râul de lângă ea. Atât de apropiaţi şi, totodată, atât de îndepărtaţi prin simpla ironie a unui destin adeseori insensibil la pasiunile clocotitoare. Salcia plângătoare nu era consolată decât de certitudinea că rădăcinile ei se alimentau permanent din apele iubitului, iar râul cu ape limpezi trecea în fiecare zi, trimiţându-i iubirea picătură cu picătură, plecând mai departe şi revenind, pierzându-se către Dunăre şi reîntorcându-se pentru a mângâia, cu alte valuri ca nişte măini drăgăstoase, malul pe care iubita cu ramuri despletite îşi lăsa dor verde să atingă apa… Nu am mângâiat  şi eu trupul salciei plângătoare, pentru ca râul să nu devină gelos, însă am meditat până târziu în noapte la iubirile imposibile şi la puterea de a-ţi veghea dragostea chiar şi atunci când ea trece pe lângă tine în fiecare zi, iar tu nu o poţi atinge. Salcia pe deplin plângătoare şi râul acela care defila către Dunăre mi-au rămas în amintire din acea zi. De atunci, de fiecare dată când ajung pe malul unui râu, caut cu ochii şi salcia lui iubită, femeia prin ale cărei rădăcini curge toată apa bărbatului niciodată strâns în braţe…
__________________

ULTIMUL TANGO…

Rămăseseră doar ei pe ringul de dans şi erau învăluiţi în acordurile catifelate ale unui tango languros… În braţele sale, ea părea un fulg refugiat într-o stare de bine continuu, iar privirile cu care îl mângâia transmiteau martorilor nocturni de la mese că poveştile iubirii perfecte nu sunt doar invenţia unor scriitori pierduţi definitiv în lumi personale rupte de realitate. Bărbatul o conducea atent, abia atingându-i mijlocul, simţind sângele fierbinte pulsând sub rochia de mătase neagră. Orchestra uitase să se mai oprească, chelnerii rămăseseră pironiţi cu tăvile în mâini, iar un vânzător de iluzii se aşezase pe o margine a ringului şi împărţea la toată lumea, gratuit, lozuri în plic. Era o seară în care îndrăgostiţii reînvăţau să se ţină de mână, păşind pe lumina lunii, cu picioarele goale, iar marea trimitea val după val către plajă, acord înspumat după acord înspumat, dor de întâlnire pasională în obscuritatea unor camere în care preludiul devenea întotdeauna prea scurt…

Tangoul revărsa sentimente trezite la viaţă în pofida războiului permanent din jurul lor, iar bărbatul şi femeia, ca şi cum ar fi avut de înfruntat împreună o apocalipsă inevitabilă care nu putea să fie amânată decât prin dans, continuau să danseze uitând de tot şi de toate, de durere şi de mirosul de praf de puşcă, de atacul final de a doua zi şi de posibilitatea ca unul dintre ei să devină doar amintire şi fotografie îngălbenită de trecerea timpului. Şi-ar fi dorit să moară împreună, dansând acel tango până în clipa finală, strângându-se în braţe pentru a fi lipiţi unul de celălalt chiar şi dincolo de ringul de dans, în decorul traumatizat de bombele căzute…

Când sună alarma de luptă, bărbatul sărută mâna femeii, apoi – topindu-şi privirea în ochii albaştri – o apropie de el până se contopiră şi îi murmură la ureche acel „Te iubesc” pe care dorise să îl rostească din prima zi în care o întâlnise, pe peronul unei gări de provincie… Înfiorată, femeia încercă să nu plângă. În uniforma de ofiţer care îi întregea atât de bine personalitatea, bărbatul merse la şeful orchestrei şi îi ceru respectuos încă un tango. Ultimul. Şi acel ultim tango, în care bărbatul şi femeia se pierdură tratând cu indiferenţă primele bombe căzute peste oraşul asediat, deveni strigăt de luptă împotriva tuturor războaielor care interzic oamenilor să danseze pe un ring de dans, cu şoapte de valuri în ureche şi pasiune stoarsă picătură cu picătură în timp ce limbile ceasului se deplasează indiferente către un alt război…

CRISTINA LISANDRU