TÂNĂRUL SCRIITOR

IUBIND PRIN CRIZĂ…

Pierdut prin părul tău, conserv iubire,

Mă limitez la sentimentul pur

Şi văd întreaga lume-n clar-obscur,

Plasat între eşec şi fericire…

Te mângâi ca şi cum mereu te-aş pierde,

Sărutul meu – pecete pe obraz,

Trăiesc prin bucurie şi necaz

Şi-n lumea mea e iarba veşnic verde…

Îţi spun că vine criza peste noi,

Că e buget de austeritate,

Aş cumpăra un vis, dar nu se poate,

Vom strânge, iar, cureaua amândoi…

Se calcă omenirea în picioare

Pentru un antricot din galantar,

Vom pune sentimente pe grătar,

Şi vom cânta că dragostea nu moare…

Pierdut prin părul tău, conserv iubire,

Vreau s-o păstrez atunci când va fi rău,

Când nu vei mai dori să fiu al tău

Şi-mi vei trimite gând de părăsire…

Vin sindicatele să facă grevă,

În stradă se discută despre hoţi

Şi-ai vrea să nu ai griji, dar nu mai poţi,

Şi parcă eşti un pom golit de sevă…

Despre iubire nu găseşti vreun zvon,

N-au timp de dragoste şi dor şomerii,

Noi ne iubim tăcuţi în faptul serii

Şi telefonul nu mai are ton…

Şi-am să mă mint constant că totu-i bine,

Că s-a semnat un pact naţional,

Că fug spre orizont suit pe cal,

Cu orizontul revenind la tine…

___________________

OSTATEC…

Iubito, mi-ai pus cătuşe de ghiocei la mâini

Şi m-ai luat ostatec interzicând lumii

Orice negociere…

Ferecat în spatele pleoapelor tale,

Hrănit la ore fixe cu zâmbet sau reproş,

Desprins bucuros de insensibilitatea promovată

Prin campanii publicitare agresive,

Extras din realitate şi mutat

În decorul senzual al trupului tău,

Îmi savurez patima constantă lângă cafeaua cu caimac

Şi visez nopţile în care, renegând platitudini mondene,

Ne îmbrăţişăm pe pat de lacrimi

Decantând pasiune…

Iubito, reuşeşti să îmi fii primăvară

Atunci când iernez în propriile troiene

De întrebări existenţiale

Şi dai pământului arid prin care sap cu gândul

Seva reconfortantă şi hrănitoare a iubirii…

Redus la tăcere de frumuseţea anotimpului,

Pierdut în dulcea expectativă a prizonierului

Îndrăgostit de celula sa,

Dau de ştire tuturor celor care ar dori

Să plătească recompense uriaşe

Pentru a mă smulge din tine

Că refuz să-mi scot cătuşele…

___________________

VOCE INTERIOARĂ

Mi-am câştigat libertatea de a discuta

Cu un profet necunoscut…

Îi pun întrebări despre viitorul incert

Către care mă îndrept cu paşi repezi,

Iar el analizează îndelung şuvoiul contradicţiilor

Ce mă caracterizează,

Anunţându-mă că lipsesc cu desăvârşire

Informaţiile pe care le solicit în fiecare zi.

Profetul acesta nu deţine nicio diplomă

Agăţată pe un perete al biroului său

Şi nici nu doreşte să fie inclus printre profeţii

Menţionaţi în Biblie.

Este un om ca oricare altul, cu singura deosebire

Că în unele zile – sau nopţi –

Reuşeşte să comunice direct cu Dumnezeu,

Prin intermediul viselor profetice.

Totuşi, de fiecare dată când îi pun întrebări,

Omul acesta ridică din umeri.

Poate dacă l-aş întreba ce rost are iubirea

Din moment ce îndrăgostiţii nu se mai ţin de mână,

Mi-ar putea da un răspuns din care să reiasă

Că sunt importante privirile, nu atingerile.

Sau că oamenii se pot iubi chiar şi atunci

Când construiesc poduri de ură dinspre unul către celălalt…

Ce fel de profet este acesta, nu ştiu,

Dar uneori am senzaţia că vorbesc cu mine însumi

Şi vocea lui nu este altceva decât una dintre vocile interioare

Ale conştiinţei mele…

Merg în faţa oglinzii, întreb din nou

Care este cel mai scurt drum către viitorul meu incert

Şi ridic din umeri…

__________________

OROLOGIUL DIN TURN

Bătăile regulate ale bătrânului ceasornic

Din turnul cetăţii părăsite

Nu mai sunt ascultate, de multă vreme,

De nimeni…

Limbile ruginite desenează constant

Cercul cotidian al scurgerii timpului,

Iar doi fierari cocoşaţi

Lovesc repetat acelaşi nicovale,

Marcând zgomotos fiecare oră devenită istorie…

Nu vom filozofa acum pe tema eventualei

Drame a unui orologiu uitat într-un turn

Al unei cetăţi căzute în ruină…

Abandonarea ei de către foştii străjeri

Este un subiect care nu are nicio legătură

Cu orologiul din turn…

Totuşi, în alte vremuri,

Demult apuse

(cum ar spune cronicarii de modă veche),

Exista cel puţin un angajat

Care urca o dată pe lună

În turnul cu ceas

Şi, ca un adevărat dirijor al timpului,

Ungea cu o pensulă lumea roţilor zimţate

Pentru ca orele scurse să nu scârţâie…

Bătrânul orologiu dăduse tonul petrecerilor de Anul Nou

Sau accentuase, sub ochi îngroziţi ai privitorilor,

Ultimele secunde ale devastatoarelor asedii

Indispensabile oricărei cetăţi care se respectă…

Acum, ceasornicul din turnul cetăţii

A rămas un punct de reper doar pentru luna

Care nu uită niciodată să se prezinte la datorie,

Spre încântarea lupilor ce urlă

Din mijlocul pădurii nesfârşite…

La rândul meu,

Privesc luna care sfâşie

Coroana unui stejar bătrân

Şi îmi simt inima un orologiu

Uitat pentru totdeauna în turnul unei

Cetăţi părăsite…

___________________

PANGLICA MOEBIUS

Sunt zile în care mă identific cu o panglică Moebius,

Fără început şi fără sfârşit…

Uneori simt că mă consum într-o mişcare browniană,

Iar alteori gravitez pe o orbită

De pe care nicio forţă centrifugă

Nu mă poate arunca în neantul spre care tind…

De cele mai multe ori păşesc

Pe trotuare comune,

Printre oameni-planete care se zvârcolesc

În marasmul îngrijorărilor din care nu se pot smulge

Pentru a fi liberi…

Freamătă dor de libertate deplină în creuzetul

Trupului meu,

Sângerez cu idei adeseori neînţelese,

Strig pe mai multe voci că mi-e bine

Şi că trăiesc foamea atingerilor lipsite de ipocrizie,

Dar – precum un post de radio ieşit din emisie –

Nu sunt auzit de nimeni.

Sunt ca o panglică Moebius,

Fără început şi fără sfârşit…

Punctul meu de pornire reprezintă

Şi destinaţia cotidiană,

Iar mişcarea browniană în care mă complac uneori,

Renegând panglica Moebius,

Nu face altceva decât să îmi confirme

Că deplasarea pe trasee prestabilite

Face parte integrantă din

Destinul personal

În faţa căruia mă înclin…

___________________

FUGĂ DE GÂNDURI…

Mi-am depus gândurile

Într-o cutie de valori,

Am ieşit din bancă râzând

Şi am dat piept cu o nouă existenţă

Dispus la muncă asiduă…

Golit de gândurile care altădată

Îmi provocau insomnii dureroase,

Am crezut că nu voi mai trăi niciodată

Senzaţia de durere acută a contradicţiilor interioare…

Prima zi fără gânduri mi s-a părut

Liniştită precum marea părăsită de vânt,

Şi am pornit pe stradă fluierând vesel,

Poate pentru a-mi demonstra că se poate trăi

Şi fără a măcina la moara creierului

Planuri, speranţe sau idei care rămân întotdeauna

În faza de proiect…

După o vreme, am început să duc dorul gândurile mele…

M-am întors la bancă, am deschis cutia de valori

Şi mi-am mângâiat averea cu priviri drăgăstoase.

Gândurile părăsite sufereau…

Directorul băncii nu a înţeles de ce îmi retrag

Depunerile atât de repede. Nu am avut cum să-i explic

Că absenţa gândurilor te transformă

În personaj gol pe dinăuntru,

Aşa că i-am surâs misterios

Şi am plecat în parcul din centrul oraşului.

Acolo, stând pe o bancă,

Cu o statuie a unui trist poet în spate,

Am vorbit cu gândurile mele

Redescoperind propria nelinişte interioară…

Şi mi-a fost bine…

___________________

DECLARAŢIE…

Am să rup în mâini o lume şi-am să-ţi fac o lume nouă,

Ca să poţi trăi, iubito, aşa cum visezi şi spui,

Ne vom împărţi, probabil, şi tăcerea pe din două,

Fără să mai dăm bineţe sau impozit nimănui…

Nu mai are niciun farmec traiul saturat de rele,

Nu mai vreau să fim actorii veşnic scoşi de pe afiş,

Lasă-te purtată astăzi pe iluziile mele,

Hai să-nchidem telefoane şi s-o ştergem pe furiş…

Că m-am plictisit de reguli e-o banală constatare,

Tu te-ai plictisit continuu de ipocrizia grea,

Într-o existenţă ternă, doar metafora mă doare,

Peste toată nebunia tu rămâi salvarea mea…

Idioţii şi cretinii ies pe străzi, urlând la lună

Şi se laudă că vine Judecata de Apoi,

Eu privesc la ei cu milă şi-i îmbăt cu mătrăgună,

Ei ridică eşafodul şi ne-aruncă în noroi…

Am primit o înştiinţare de la Banca Mondială:

„Dacă mai doriţi iubire, contractaţi un împrumut!”

Dar condiţiile-s dure şi dobânda colosală,

Mi-am distrus cartea de credit şi la tine-n gând mă mut.

Am să dau anunţ în presă – „Caut lume cu chirie”,

Poate-am să găsesc, în fine, locul nostru pe pământ,

Un hectar, măcar, iubito, ca să-ţi fac o casă ţie,

Să stau noaptea pe o prispă şi de dragoste să-ţi cânt…

De pe la Salubritate aflu că-i deschis sezonul

Pentru ştergere de vise, pentru ştergere de dor,

Vânzătorii de conştiinţe ies în faţă şi dau tonul,

Şi ne transformăm, iubito, devenind bufonii lor…

Am să rup în mâini o lume, am să trag de ea cu dinţii,

Chiar din trupul tău firav construind o alta-n loc,

Războindu-mă cu Fiscul, războindu-mă cu sfinţii,

Atrăgând, inevitabil, răzbunări şi nenoroc…

___________________

DRUM CĂTRE EŞAFOD…

Mă îndrept către un eşafod pe care l-au ridicat

Incapabilii şi profitorii de pe urma viselor celorlalţi…

Îmbrăcat în cămaşa condamnatului la moarte,

Împins de la spate de gardieni cu feţe mohorâte,

Trec printre oameni cuprinşi de frenezie morbidă

Care agită pumnii în aer şi îmi fac semne obscene…

În faţa mea, de la înălţimea eşafodului,

Călăul mă aşteaptă cu mâinile încrucişate la piept.

Pentru el, nu este decât o zi ca oricare alta…

Îşi va termina treaba, apoi va merge la hanul de la răscruce,

Va bea sticla cu vin şi va înfuleca aceeaşi friptură de viţel…

Drumul spre eşafod pare mult mai lung decât credeam,

Dar asta îmi dă posibilitatea să reflectez

La acuzaţiile care mi-au fost aduse…

Nu aveam voie să visez – dar am visat; o, şi cât de mult am visat!

Am trăit prin vise aşa cum trăieşte pământul prin

Zbaterea rădăcinilor în care pulsează viaţă…

Nu aveam voie să iubesc – dar m-am tăvălit cu iubirea prin fân

Şi nu mi-a părut rău…

Nu aveam voie să sper – însă am trăit în fiecare zi cu speranţa

Că ultimul Zeu neţintuit pe ziduri de biserici

Va bate cu pumnul în masă, readucând lucrurile pe făgaşul normal…

În ultimă instanţă – acuzatorii mei au fost chiar cuprinşi de isterie –

Nu aveam voie să mângâi cu privirea spectacolul naturii din jurul meu…

Trebuia să stau cu capul în jos, să mă rog, pios, la zei păgâni,

Să trec prin viaţă învăţând şi acceptând statutul de sclav

Fizic şi spiritual…

N-am declanşat o revoltă,

Fiindcă această idee este acum doar o fântână secată,

Cu ciutura uscată…

M-am revoltat singur, punându-mi viaţa zălog.

Urc pe eşafod şi-mi aşez grumazul pe butuc. E rece lemnul,

Dar la mine-n suflet cald…

Sunt la o lovitură de secure de libertatea negustată de gloată

Şi de întâlnirea cu Ultimul Zeu neţintuit pe ziduri de biserici…

În lama securii, razele soarelui pun sclipirea descătuşării… Linişte…

___________________

PĂRUL TĂU UD…

Apropie-te de mine

Pentru a-ţi putea atinge părul ud

Cu degete flămânde

Şi închide ochii ca într-un joc al copilăriei,

Lăsându-te ostatecă dorinţelor mele

Adeseori păgâne…

Nu te îmbăta cu deşertăciune de cuvinte,

Sunt destui care vorbesc pentru noi

Informându-ne cotidian despre

Monotonia existenţei lor,

Lasă facturile să zacă în sertarul pe care am vrea

Să nu îl deschidem niciodată

Şi ascultă cum îţi povestesc că afară

Îşi depune anotimpul ceaţa

Peste pat de frunze ce agonizează

Acceptând legea nescrisă a naturii…

E o toamnă lungă în noi,

Trăim prin perfuzii cu ploi mocăneşti,

Primim vitamine din pumn de emigrant revenit acasă,

Adormim înfriguraţi la gândul viitoarelor zăpezi

Şi îndrăznim să avem curajul de a spune

Că un alt sfârşit de an ne găseşte alături…

Predispuşi la dialog în contradictoriu,

Trăim fiecare zi pe muchie de cuţit,

Astfel că orice oră care trece

Devine un interval de timp cu profunde semnificaţii

În plan sentimental…

Îmi trec degetele prin părul tău ud,

Te sărut pe creştet ca pe un copil,

Beau picăturile părului tău ud

Şi încerc să extrag din buletinul de ştiri

Măcar o informaţie care să îmi confirme

Că toamna se îmbracă în rochie de seară,

Pentru a participa la un bal de caritate

Al anotimpurilor care suntem…

___________________

AMINTIRI RURALE…

La primul cântat al cocoşilor,

Exact atunci când luna plină se retrăgea

Către propriul dormitor celest,

M-am ridicat de lângă tine şi am ieşit

În aburul dimineţii

Pentru a da piept cu regretul că o altă noapte a trecut…

Nu te-am răpit din vise, iar pe prispa casei bătrâneşti

În care ne-a găzduit ultimul ţăran autentic

Am aprins o ţigară ascultând cum satul

Intona o odă pe mai multe voci unei alte zile…

Te-am lăsat învelită cu o pătură de lână,

Respirând uşor prin visul de femeie împlinită,

O poartă cu răsuflare caldă

Prin care trec adeseori pentru a mă izola

De tot şi de toate…

Ultimul ţăran autentic mi-a adus o cană de lapte proaspăt

Şi m-a invitat politicos să arunc ţigara

Care întina cu fumul albastru aerul pur al dimineţii rurale…

Muşcând din pâinea de casă coaptă pe vatră,

Am înţeles că brutăriile moderne nu sunt altceva

Decât copii nereuşite ale cuptorului acelui ţăran

Şi am blestemat în gând laptele vândut la cutie,

Pasteurizat corespunzător spre înşelarea

Gustului de orăşean predispus la compromisuri culinare…

Ai ieşit pe prispă în picioarele goale,

Cu vânticel de primăvară în păr

Şi mi-ai spus că niciodată nu ai dormit

Aşa de bine…

Pregătit să plece către câmpul identificat cu propra-i viaţă, Ultimul ţăran ne-a privit cu ochi de Moş Timp sfătos,

Spunându-ne în timp ce se îndrepta către răsăritul de soare

”Măi copii, îmi dispar ridurile unul câte unul

Atunci când vă văd alături”…

Râzând, i-am făcut cu mâna

Şi l-am urmărit amândoi, cu mirare sub gene,

Până când s-a contopit cu soarele, înghiţit de orizont…

___________________

GARA GÂNDURILOR…

Am să construiesc o gară

Din care trenurile mele vor pleca

La intervale regulate de timp

Către destinaţii exotice…

După cum sper că v-aţi dat seama,

Va fi vorba despre un nod feroviar

Al gândurilor aflate în continuă mişcare browniană,

Gestionarea traficului de gânduri

Nefiind o misiune uşoară…

Pentru a urca într-un astfel de tren

Nu are nimeni nevoie de bilet.

Singura condiţie este puterea

De a gândi frumos

Chiar şi atunci când simţi

Cum îţi fuge pământul de sub picioare

Şi te clatini ca beţivul lui Esenin…

Gara va fi construită bucată cu bucată,

Fiecare cărămidă reprezentând o idee,

O dorinţă, o iluzie sau o dezamăgire…

Planurile de construcţie

Nu au primit încă aprobare de la forurile abilitate,

Şi asta pentru că birocraţia

Ucide chiar şi gândurile aflate în faşă…

Totuşi, sunt optimist…

Gara la care visez cu ochii deschişi

Nu va rămâne un veşnic proiect

Nefinalizat

Şi asta pentru că, din fericire,

Nu s-a născut încă

Funcţionarul public

Care să dea un aviz negativ

Gândurilor din noi…

__________________

LEGENDE MODERNE…

Noi suntem din legendele nescrise,

Veniţi în lume ca să facem haz

De rău, manipulare şi necaz,

Noi suntem din legendele nescrise…

Vin scriitorii să ne povestească

Şi să ne-nchidă simplu-ntre coperţi,

Te răzvrăteşti, apoi citeşti şi ierţi,

Vin scriitorii să ne povestească.

Avem contracte de publicitate

Cu agenţii conduse de inculţi,

Umblăm prin praf de univers desculţi,

Avem contracte de publicitate…

Mai scoatem bani şi din coşmaruri multe,

Ne vindem vise, astăzi, pe e-Bay,

Ca pe un elixir pierdut mă bei,

Mai scoatem bani şi din coşmaruri multe…

Guvern nebun impozitează haos,

Miroase a benzină-n dormitor,

Când mă trezesc din vis aş vrea să mor,

Guvern nebun impozitează haos…

Şi te iubesc făcându-te legendă,

Din patimi neştiute te extrag,

Noi – două ţinte-n care unii trag..

Şi te iubesc făcându-te legendă…

Atât pot să mai spun, mi-e tare bine,

Chiar în pofida burselor ce mor

Şi chiar dacă se-njură prin decor

Atât pot să mai spun, mi-e tare bine…

___________________

Mărturisire…

Mi-aş dori să ard pe un rug

Dar numai dacă respectivul instrument de tortură/ucidere

Ai fi tu…

Îmi imaginez braţele tale – vâlvătăi incandescente –

Şi recunosc că m-aş îndrepta către eşafodul improvizat

Cu zâmbetul pe buze.

Dacă ţi se pare că exagerez – fiindcă, spui tu, nimeni nu trebuie să îşi dea viaţa pentru o iubire

Sau pentru iluzia unei iubiri –

Atunci pot să te informez cu toată seriozitatea

Că aş înota printr-o mare cu rechini agresivi

Pentru a ajunge să dezmierd nisipul unei plaje

Călcată de picioarele tale…

Citesc în ochii tăi că această declaraţie a mea

A fost considerată tot un inutil exces de sentimentalism…

Şi atunci, pentru a elimina orice urmă de suspiciune,

Mărturisesc că aş rămâne nedormit o veşnicie

Numai pentru a te veghea în momentele în care visezi

Şi te răsuceşti de pe o parte pe cealaltă

În încercarea de a îmbrăţişa cât mai strâns visele frumoase…

Zâmbetul tău rămâne sceptic,

Ceea ce mă determină să completez declaraţia mea

Şi să afirm cu simţ de răspundere

Că m-aş duce la capătul lumii pentru tine,

Din dorinţa de a-ţi aduce un pumn de pământ

De la graniţa dintre real şi ireal…

Mă cuprinzi în braţe, mă săruţi

Şi îmi şopteşti că nici nu e un drum prea lung

Până la capăt de lume,

Dar numai cu condiţia să mergem amândoi,

Ţinându-ne de mână…

__________________

NIŞTE RÂNDURI…

Mă ning poeme şi mă plouă gânduri,

Rămân sub amintiri descoperit

Şi scriu în miez de noapte nişte rânduri

Tot întrebându-mă de n-am murit

Cotidian, dispus la compromisuri

Cu toată lumea pusă pe asalt,

Rătăcitor prin searbede înscrisuri,

Mototolind acelaşi ultim şpalt.

Sosesc avertizări de vreme rece,

Se zbate iarna-n mine, muribund,

Pe stradă vântul de schimbare trece

Şi simt durere când visez profund.

Mă umileşte gândul că degeaba

Tot încercăm să nu trăim murdar,

Că ne târâm ca să ne facem treaba,

Că râdem şi că plângem în zadar…

Vin prin antene sentimente goale,

Şi se propune sexul dur, în grup,

Iar eu duc dorul degetelor tale

Şi-mi vine în bucăţi să mă şi rup.

E greu, iubito, tare greu mai este

Să laşi la uşă faliment perfid,

Din imposibil încropesc poveste,

Şi stau lipit cu spatele de zid.

Iubirea-i scoasă din dicţionare,

Dată afară, aruncată-n frig,

Înfăşurată-n gânduri ordinare,

Ascultă cum iubirea ţi-o mai strig

Din liniştea-mi de noapte necălcată,

Ferită de bocancii cu noroi,

Iubirea multă, simplă, netrucată,

Depusă pe altarul dintre noi…

CRISTIAN LISANDRU