TÂNĂRUL SCRIITOR

Nu te-ai aştepta ca un tânăr să vorbească cu înţelepciune despre tainele fiinţei şi despre finitudinea carcasei materiale, despre finitudinea trupului, dacă nu ai şti că la douăzeci de ani Cioran se declara expert în problemele morţii.  La fel cum nu te-ai aştepta, pe undeva, ca tânărul să abandoneze voit fragmentarea valorică a cotidianului, societatea saturată, „moartea” metafizicii şi să acţioneze în sens contrar, împiedicând erodarea dimensiunii religioase, culturale de căutare a adevărului. Nu te-ai aştepta, de asemenea, să găseşti în preocupările tânărului subminarea simulacrului de real şi tentativa de fixare în sistemele axiologice tradiţionale, întoarcerea la mit, la cultură şi la metaforă. Poate că te-ai mulţumi cu a crede că tânărul ar putea, eventual, să rescrie în limitele îngrădirilor paradigmatice; surpriza ar veni, la nivel intenţional, din forţarea limitelor „cenzurii transcendente”.

La doar douăzeci şi cinci de ani, Ecaterina Pavel scrie o carte despre heideggeriana „suportare a situării în declinul fiinţei”: Culisele clipei, Editura KronArt, Braşov, 2007. Context în care, raportat la fiinţă, culisele induc situarea dincolo, simptomatologia unui dincolo, acceptarea misterului. Demersul unui tânăr de a construi existenţa în mister este, în sine, o situare în linia ontologiei româneşti, în linia psihosociologiei şi imagologiei fiinţei româneşti. „A exista ca om, nota Blaga, înseamnă din capul locului a găsi o distanţă faţă de imediat, prin situarea în mister. Imediatul nu există pentru om decât pentru a fi depăşit. Imediatul există pentru om numai ca pasaj.” În culisele clipei, Ecaterina Pavel pune în balanţă, precum o făcuse cândva Noica, România actuală cu România perpetuă.

Tinzând spre echilibrul şi timpul băltit al întrupării culturale, autoarea se zbate în „înalta tensiune” a  regimului tranzitoriu, a trecerii spre, a depăşirii prin trans- şi nu prin post-. Tensiunea vine din fuga de structurarea explicit umană din finitudinea luminii rampelor, din scoaterea în prim plan a efemerului, a actualului, a disecţiei, exagerării, grotescului, derizoriului şi kitsch-ului contemporane. Tensiunea vine din ascunderea în vălurile misterioase ale unei cortine: cortina, aparţinând deopotrivă scenei şi sălii, la fel cum cartea aparţine autorului şi cititorului, şi neaparţinând, în egală măsură, nimănui, ca un situare mereu exterioară, în zona fluidă a limitelor impuse. Iar dacă pentru deconstrucţie (atenţie, nu pentru de-strucţie!), pentru dezvăţarea necesară raportării la permanenţa valorilor culturale autohtone, este necesară, în termenii lui Derrida, abordarea indecidabilului şi asumarea explicită de către deconstructor a statutului de „entitate de simulacru”, „simulacrul” lumii deturnate de la valoare poate fi transfigurat prin propriul său simulacru, fiinţa se defineşte în termeni de diferenţă / diferanţă spre a ajunge la stadiul arhetipal (fără origine, fără parcurs), iar cortina se alătură celorlalte modele de indecidabil, în logica nici-nici. Deconstrucţia este actul de ablaţiune, de purificare rituală, iar cortina reprezintă deopotrivă o ascundere diferit-diferenţiatoare şi o expunere prin apartenenţa la şi lipsa deopotrivă din ambele medii: sala spectacolului mundan şi culisele.

Cortina care ascunde fiinţa de lumina efemerului şi îl expune în misterul cunoaşterii împărtăşite, cunoaşterii nu doar prin toate papilele existentului, este cultura. De o fiinţă cu ea şi totodată protejată de ea, Ecaterina Pavel fuge natural, deconstruind, spre structurile originale. În luminile rampei se scălâmbăie România actuală. În luminile rampei civilizaţia joacă un spectacol grotesc. O civilizaţie deturnată de la delimitarea primă (antonim al barbariei), deturnată de la demersul civilizator spre monstruozitate. În consens cu ceea ce la Tournier desemna monstruosul: ceea ce este (supra)expus, afişat, scos din întunericul peşterii spre a orbi în lumină. „Oricât de ridicoli, oamenii civilizaţiei noastre sunt tragici, nu comici. Pentru că prezenţa, acţiunea şi forţa gesturilor lor spintecă tot ce poate fi bun, tot ce poate deveni bun. Taie binele încă din vârful rădăcinii, refuză saltul de ajutorare, îşi fâţâie tocurile preţioase printre mocirle şi sărăntoci, umilesc şi apoi zdrobesc umilinţele. Omoară omenia şi omul cu gesturi spilcuite. Şi omul acesta civilizat, de care suntem atât de mândri, refuză lupta cu sine, renunţarea la goliciuni şi nenorociri. Ah, omule spoit! Ţi-e sufletul înşelător, sclipeşte precum smârcurile nerăscolite, stătute. Şi cum îţi mai duhneşte pântecele civilizaţiei! Îi simt respiraţia scârnavă încă din depărtare!” (Civilizaţie).

Întoarcerea spre origini nu este un demers ontologic explicit. Situată, prin deconstrucţie, în arhetipul fără origine, fiinţa construieşte un parcurs al locului spre sine. Ca în demersul lui Noica de a proiecta holografic devenirea, drumul. Un drum care nu aparţine, în prim stadiu fiinţei, ci culturii, locului, vetrei. Prin drumul spre casă, casa vine spre fiinţă. Ea urmează drumul şenilei, în înfăşurare-desfăşurare holografică, ea recompune „aşternerea”, ea transformă extrerioritatea  drumului în vehicul cu drum cu tot. „Miez de vară, de ardere şi coacere-desfacere. În vatra bolţii s-a copt lumina şi dogoarea. Acolo, împrejurul rotocolului de lavă al fructului-soare s-a închegat toiul verii. În casa cu miros de var încins, ochii ferestrelor respiră prin pleoape de in. Căldura îmi domoleşte visările, mi le dilată, le joacă siluetele cu aburul pământului, până la dansul încetării totale. Stări amintite, retrăite, reiterate din verile copilăriei… Stări pe care le surprindeam năpădindu-mi pieptul atunci când dormitam acolo, în casa de jos, cum o numeam noi… ascultând inundarea luminii şi somnului peste satul oprit în loc. Şi răcoarea cămăruţei îmi devenea deodată neîncăpătoare, sufocantă. Îmi ţiuia în urechi clocotind, fremătând castanii. Plesnea prin coaja vulcanică a tuturor trunchiurilor ce îşi îmbrăţişau sus coamele în flăcări.” (Culisele copilăriei). Am spus că aparent pironită în arhetipul fără origine, fiinţa nu devine luându-se reper pe sine. Nimic din logica einsteiniană, nimic din demersul hermeneutic al lui Noica nu este contrazis. Doar că drumul culturii spre fiinţă este o resorbţie a fiinţei în Sinele conştient de sine prin raportare la valori ale locului. Neamul, limba, cultura, căminul, vatra, focul – iată repere într-un demers ontologic dejucat, în manieră interpretativă, de demersul deconstructiv (deconstrucţie necesară abandonului acelui puzzle a-valoric al contemporaneităţii). Reperele drumului spre sine ca fiinţă aduc la acelaşi numitor comun fiinţa. E o instituire a fiinţei ca fiinţă. O afirmare. Un apel al întregului fiinţă-matrice culturală. O închegare, o  în-fiinţare. A unei entităţi aparent abstractă, fiinţa deopotrivă, de-a-una cu locul său.

În aşteptarea defilării întregului, a formei matriciale originale pe lângă ea, fiinţa luându-se reper spre evadarea din lumea fără repere păşeşte prin fantezii, prin jocuri imaginative spre materialitatea telurică spre recrearea unui vechi mit matriarhal. Starea de reverie îndreaptă, indirect, spre rădăcini. Într-o „limpezire de sine” fiinţa visează. În sensul călătoriei induse, al complexului matriceal spre fiinţă, visul se transformă în vis cultural. „Şi pelicula rituală a fiecărei case, după apus, şi priveliştea  – ba tristă, ba înduioşătoare, cu protagonişti necunoscuţi, mă fascinează. Visez atunci cu un freamăt de spaimă la o familie tradiţională adunată seara lângă focul din vatră.” (Culisele casei). Derularea şenilei lui Noica, o derulare de peliculă, capătă în dimensiunea proiectivă o notă de înfrigurare. Risipa de sine se citeşte în risipa entităţii fiinţă-loc prin prefigurarea pierderii: „Pentru atunci când răsăritul de soare va fi altfel decât în anii copilăriei” (Culisele copilăriei). 

Visez, alături de strania entitate fiinţă-loc a Ecaterinei Pavel, la depăşirea deconstrucţiei, la abandonul fiinţei în devenire, la posibila construcţie întru fiinţa-loc care nu simte înfrigurarea apropierii de mozaicul de cioburi ale cotidianului.

ADRIAN LESENCIUC