TÂNĂRUL SCRIITOR

„Aşadar, dacă însăşi lumina din tine este întuneric, ce întunecime!” (Mt. 6,22-23)

Pentru a împărţi împreună Bucuria pascală, ne-am gândit a oferi cititorilor, un prilej de introspecţie care îi poate ajuta, în primul rând pe tineri, să se cunoască pe ei înşişi şi de a reflecta la ceea ce trebuie să facă pentru a-L cunoaşte şi a-L mărturisi mai bine pe Iisus Hristos mort şi Înviat – temeiul  şi Misterul credinţei noastre. Răspunzând cu  discernământ şi sinceritate, veţi avea dovada că ştiţi să trăiţi în lume realitatea Împărăţiei lui Hristos. Precizăm că unele răspunsuri nu se exclud reciproc, ci se completează unul pe celălalt.

1.Vom împărţi în curând cu toţii Lumina Pascală. Ce înseamnă pentru Dvs. acest eveniment care se perpetuează de două milenii?

a.arvuna  învierii noastre;

b.sărbătoare  în familie cu miel, cozonac, ouă  roşii, vin,  ş.a.

c.sărbătoare a întregii creştinătăţi;

d.nu înseamnă nimic deosebit.

2.Ce semnificaţie are Paştele creştin şi ce aduce nou în viaţa Dvs.?

a.o reînnoire spirituală;

b.spovada sacramentală anuală şi reconcilierea cu Dumnezeu; >>>>

Deşteptătorul îngână  alene o melodie ambientală plăcută şi se îmbujorează  în culori pastelate, ton în ton, ca la baia populară de aburi. Barbu cască şi se întinde cinci minute. Are grijă să  respecte măcar în linii mari instrucţiunile din cartea de yoga. Îi vine greu să se dea jos din patul cu saltea modelată după conturul coloanei sale vertebrale, anume conceput ca să-i faciliteze odihna plăcută. Odată ajuns în baie, întinde mecanic mâna spre tubul cu pastă de dinţi hi-tec, protecţie maximă cu înălbitori şi întăritori de smalţ. Ca să poată zâmbi mai târziu fără complexe, dacă-i vine. La micul dejun consumă un iaurt cu culturi benefice, care-l ajută să meargă regulat la WC. Ca să aibă o zi bună, fără dureri de stomac. Bea o cafea fără cofeină, îmbogăţită cu extracte de ginko. Îmbunătăţeşte memoria şi combate senilitatea. Aruncă ambalajul de la iaurt în sacul de deşeuri recuperabile şi depune cana de cafea în maşina de spălat vase. Pentru un consum economic. Şi ca să cruţe planeta. >>>>

Doamne, orbule călugăr,

Pipăind, de dor, prin nea,

Ia din ochii mei, un iugăr,

Dă-mi din bezna Ta, o stea –

********

Inima de caţi – un bulgăr –

Oamenilor, prin nămeţi,

Doamne, orbule călugăr,

Cât de rară-i, va să-nveţi –

********

Iar iubirea de un iugăr,

Oamenilor, prin zăpezi,

Doamne, orbule călugăr,

Cât de rară-i, va să vezi – >>>>

CÂND SE SFÂRŞESC IUBIRILE

Când se sfârşesc iubirile în toamnă blue

Se sfarmă-n cioburi răsuflări de zâne

Şi cad în iadul fără nume- un ‘’eu şi tu’’

Pe tot noianul despărţirilor din lume.

*******

Când se sfârşesc iubirile, din ploi celeste

Se surpă-n labirint pustiul vieţii

Rămas Icar cu-aripa arsă, în ferestre

Închise, veşnicia mai atârnă ceţii.

*******

Când se sfârşesc iubirile, tăcerea ruptă

Sfâşie hăurile mării-n colţi de noapte

Şi-n găurile de abis e-o moarte suptă

În care nu pătrund lumini, nici scoici, nici şoapte. >>>>

liniştea dintre cele două  lumi paralele,
florile de gheaţă prinse-n geamul plin de zgură,
acel du-te vino între ieri şi azi,
între mîine şi ce-a fost,
între mîna-ntinsă şi o pîine,
între vorbe fără rost,
sunt frumuseţea zilei
oricum ar veni ea,
perversă, subtilă-n fiori,
ne taie respiraţia şi, pentru că nu vrem să murim,
o preschimbăm în tablou.
**********
Doar ochii o vor înstela,
doar mîna o va atinge,
doar gîndul o va măsura. >>>>

Pornind de la acest titlu incitant, autorul de faţă face un excurs, un periplu imaginativ în lăuntrul şi împrejurul acestui sentiment de o necesitate vitală,  cea dintâi în scara virtuţilor creştine, lăsată nouă de Isus Cristos drept semn de recunoaştere că suntem copii ai lui Dumnezeu. Este o introspecţie necesară, sub acea stare de urgenţă lirică specifică firilor romantice.

Iubirea care a răscolit lumea, putând, ca şi credinţa, muta munţii din loc, care îmbunătăţeşte, edifică, transformă, înalţă, înfrumuseţează şi îi binecuvântează pe cei care se lasă pătrunşi de ea.

Cornel C. Costea, prin editura PRO VITA, Cluj Napoca, ne-a făcut surpriza (dacă o carte de iubire poate fi o surpriză!!!) – ne-a făcut darul sublim, ne-a încărcat braţele de cuvinte închinate iubirii, într-un avânt al juventuţii veşnice născut chiar din acest sentiment care, dacă rămâne curat şi sincer, întrece toate simţămintele omului, pentru că e CREATOR DE VIAŢĂ, e de sorginte divină. Şi aşa cum Dumnezeu, din iubire, ni l-a dăruit pe Fiul Său Unul Născut, tot aşa, iubirea poate genera o nouă viaţă prin unirea a două trupuri şi suflete afine care se decid să-şi împletească destinele până dincolo de moarte. >>>>

Volumul de debut, compozit,  semnat de Andreea Osiceanu, intitulat simptomatic “Fulgi de ciocolată”, apărut la Editura Silvania, Rm.Vâlcea, 2009, ne descoperă o autoare polivalentă ce îşi încearcă “arcuşul” creaţiei în poezie, proză scurtă şi teatru.

În “Cuvânt-Înainte”autoarea se destăinuie că”Nu sunt ceea ce nu pot să fiu. Dar ador acţiunea de a ieşi din tipar, multicolorul procedeu de a ne diferenţia. Nu pot să fiu o copie a celor ce se petrec în jurul meu.” Aceste rânduri se constituie într-o profesiune de credinţă la începu de drum, atât de sinuos şi imprevizibil , cărare ce duce spre adevărata literatură.

Andreea Osiceanu, în poezie,  se află pe linia acelor fantezişti ingénue care fac din imaginaţie un mod de aproximare a interiorităţii. Discursul liric e o parafrază a eului, o formă de confesiune prudentă, uneori indecisă, fel de a vorbi indirect despre sine în termini personali:”iluzia îmi displace precum o prăjitură greţoasă…// M-am trezit alarmată de ceasul unei noi realităţi,/ Dură,dominantă şi diferită de tot ce am ştiut…// Imnul pueril şi-a găsit identitatea/ într-un eu mai matur,/ Mai trecut prin viaţă…”(“Matinal nedorit”). >>>>

Îmi luasem libertatea de bătea trotuarele fără să mă gândesc la nimic important. Vegetam, aş putea spune… Hălăduiala asta fără o destinaţie precisă îmi provoca o mare plăcere, mai ales că trecuseră vreo trei luni în care nu văzusem decât crestele valurilor şi vârful catargului, motiv pentru care îl înjurasem spumos pe Cristofor Columb pentru că avusese neinspirata idee de a porni să cucerească mări şi oceane… Şi le dăduse şi altora idei. Ceea ce a dus, inevitabil, la o aglomeraţie de obiecte plutitoare care arborează tot felul de drapele şi care se încurcă unele pe altele… Nici pe mare nu mai intimitate, obişnuieşte să spună un coleg din echipaj, plecat de-acasă ca să strângă bani uzi pentru zile mai puţin ude… Zice că va ieşi la pensie şi se va muta la munte, ca să nu mai vadă niciodată marea. A dracu’ să fie ea de mare, cu toată apa ei!, aşa înjură când stăm la prova, cu mâinile streaşină la ochi, ca să vedem cine observă primul limba de pământ. Că te şi miri, eşti obişnuit cu ideea că marinarul se simte foarte bine pe valuri. Ei, aş, nu e cu toţi aşa, unii plutesc de nevoie şi când văd pământ în faţa ochilor oftează de zici că tocmai le-a întins Dumnezeu o mână şi i-a scos din melancolie. >>>>

Primăvara.O călătorie spre centrul pământului ,

Bucuria de  a regăsi  trupul florii ascuns între petale.

Îmi place culoarea ochilor tăi.Nu o pot compara.

Emoţia verdelui trezită la viaţa de surâsul  iubirii.

**********

Da.Iubirea.Primăvara .

**********

Aceeaşi senzaţie de plinătate de jertfă a buzelor,de refren dat la maxim .

**********

Îmi place culoarea ochilor tăi.

*********

O compar cu răsăritul plin de lumină  şi cu cerul albastru  şi nesfârşit.

**********

Primăvara.O călătorie  supremă  spre centrul inimii.

Bucuria de a trăi  intensul dor de nemărginire.

**********

Emoţia copacului care atinge cu braţele lui cerul tulburat . >>>>

Universul liric al acestui tânăr poet se concentrează  în jurul (cum este şi firesc) ideii de iubire, uneori împărtăşită, alteori nu. Dar şi ideea de zbor îi este proprie. Aspiraţia către înalt îl situează deja, deasupra, gata să decoleze, migălindu-şi aripile.

O necontenită ardere, o foame de viaţă,  „de verde”, nestăvilită, un poet care caută, nu doar coaja, învelişul, ci seva care menţine viaţa.

Mijloacele de expresie, deşi încă nu sunt  destul de conturate ori pregnante, poetul încearcă într-un  stil propriu  de exprimare, să redea chip sentimentelor sale, filtrate prin propria sensibilitate. Ceea ce nu e tocmai uşor, mai ales la început de drum.

George Gîtlan îşi caută un ton distinct pentru exprimarea prinosului de har dăruit de Dumnezeu, potrivit arderilor sale lăuntrice. Citeşte enorm, este interesat de tot ce se scrie, cultivă Poezia  ca modus vivendi şi nu superficial. Suntem convinşi că, decantându-şi fiorii lirici, înlăturând ceea ce este de prisos, lăstărind şi copilind răsadurile plantate deja în pământ bun, (şi mă refer aici la  unele cuvinte care nu exprimă nimic, sau semnifică foarte puţin), va putea deveni un poet remarcabil. >>>>

Credeam că

ţi-ai pierdut gândul

printre femeile tale vâscoase,

exterminatoare

ca orice amfibie

peste carnea de melci,

dincolo de acest oraş lacom

strălucesc prietenii

acumulând eternitatea

în seminţe expansive şi clare,

atât de clare încât

se văd extrasistolele

cum părăsesc puterea  de germinare

şi se preling

într-un cod de bare fosforescente,

este foarte probabil ca acestea

să fie meridianele

din corpul tău biodegradabil >>>>

………………………………………………………………

- Gabi, ţine-mă că alunec!

Mâna mi se desprinse de pe piciorul fratelui meu înainte ca el să poată face vreun gest. În câteva fracţiuni de secundă eram singură într-un gol negru în care nu cădeam, nu urcam, ci pluteam pur şi simplu. Gabi nicăieri!

– De ce trebuie s-o iau de la capăt? Iar e negru şi pustiu! Iar nu simt nimic altceva decât o singurătate stranie. Iar mă strânge teama. Doamne, mă auzi? Te rog să mă auzi! Mi-e rău de frică! Sunt paralizată de frică! Fă să nu fiu în împărăţia Voicăi!

Deodată am zărit o lumină pâlpâind slab, undeva departe, sub picioarele mele. Ba nu! Era chiar lipită de tălpile mele, dar era aşa de slabă şi rece încât am crezut că e undeva departe. Am vrut să mă aplec şi să întind mâna spre acea lumină, dar frica ce mă paralizase nu mă lăsa să fac asta. Şi atunci, lumina dispăru şi-am căzut fulgerător în gol. Am început să ţip horcăit asemenea unui porc dus la tăiere de Crăciun. Mi-au dat lacrimile. Gabi nu era nicăieri. Nu-l simţeam! >>>>

ANOTIMPURI

Sunt Primăveri ce-aduc un dor de împlinire

Ascuns în întuneric, dar plin de strălucire

Veghează  în tăcere, fiind sigur că-ntr-o zi

A sa lumină sfântă ne va dezvălui

Că  Verile sunt trepte spre Infinit şi mare

Ce ne îndeamnă-n pace să căutăm  în soare

A dragostei făclie de-a pururi neatinsă

De umbrele-ndoielii şi care e nestinsă

Chiar dacă înspre Toamnă călătorim cu toţii

Şi uneori visăm să trecem pragul porţii

Ce e mereu deschisă, dar care pentru noi

E încă zăvorâtă cu gânduri de noroi.

Iar Iernile-s prilejuri de-a ne-ntâlni în taină

Cu întreg Universul, cântând aceeaşi doină

Şi retrezesc în inimi lumina regăsirii

Ce ne călăuzeşte pe calea fericirii. >>>>

Aminteşte-ţi cine eşti!

17.10

Pauză de strâns tot calabalâcul din curte: “traistă”, cărţi, laptop, ş.a.m.d.

Apoi, de adus din magazie lemnele pentru foc.

Aşaa…

Iar pauză. N-am răbdare, mă îmbrac mai gros şi mă duc să privesc apusul.

18.45

Printre făpturile care populează basmul în care mă aflu, Moldiţa Sclivisita (pretenţioasă, preţioasă la mâncare).

Moldiţa este căţeluşa pe care, ca nişte nesimţiţi ce suntem, am învăţat-o  să stea la noi. Bătrână şi grasă, ca o minge prea umflată (am îngrăşat-o mult de când am venit, de se miră babele când o văd. Aici, câinii se ţin în lanţ şi mănâncă pâine, mămăligă – cei mai norocoşi, sau coceni), are ca stăpân adevărat un moşulică milos care o iubeşte. >>>>

Eu sunt femeia

fragmentată de spaime,

straturi de umbre

redefinesc un destin

inadaptabil precum o ecuaţie

într-un pocal prea strâmt,

prea rece,prea copil;

înainte ca cineva

să îşi dea seama

mă izolez antifonic

şi tac,

părul îmi pluteşte

spre iluzii terestre,

oasele scutură

senzori de veac,

ştiu, nimeni nu contestă >>>>

Extrem de activă pe tărâm virtual, prin blogul intitulat frumos Tărâmul Poeziei, al cărei administrator este, Cristina Ştefan, cu pseudonimul literar Ada Chifor, ne poartă acum, cu acest debut strălucit la Editura Semănătorul, pe un tărâm ideatic, ţinut fabulos, cu multe catacombe, numit în mod ciudat, Molando, acolo unde îşi plasează acţiunea prozelor sale realisto-fantastice, apărute în luna ianuarie curent şi care constituie o surpriză, nu numai pentru cei care cutreieră Tărâmul, dar şi pentru sine însăşi.  Cu un titlul aparent de policier, cele trei proze (Stafiile, Extratereştrii, Bond) care alcătuiesc volumul se înscriu pe plaja atât de generoasă a epicii contemporane, cu inserţii în real, dar şi în imaginar, deopotrivă şi cu un final cât se poate de absurd. Teoria absurdului în proză are darul, însă de a oferi  de fiecare dată, o pildă.

Acţiunea debutează „în liniştea stătută a amiezii”, într-o mahala în   care, de lene, nici vrăbiile nu ciripeau”. O dată fixat cadrul, liniştea este sfărâmată de strigătul unui puşti care anunţă moartea lui Moş Agape. >>>>

Unul dintre cele şaizeci şi şase de Poeme prerafaelite (2008) ale lui Dumitru Bădiţa poartă un titlu funcţionând ca metatext pentru întreg volumul: “Mantră”. Ca veteran al promoţiei literare douămiiste, autorul poate fi considerat drept cameramanul stenic al cruzimii absurde¹. În frontispiciul lor, precum mottourile literare intextuate tablourilor de către artiştii prerafaeliţi din epoca victoriană (de la jumătatea secolului al XIX-lea), titlurile poemelor lui Bădiţa îşi conţin emanaţia noetică sau îşi enunţă mantra lor: “capul într-o caschetă”, “mă sun pe mine de frică” (ratarea probei); “câinele conversaţiei” (forţa autocriticii); “o după amiază întreagă să-mi povestească” (regăsirea distincţiei pierdute); “legea nu-mi interzice să trec prin vamă fără canini” (atrocea plăcere); “numai în frig” şi “o forţă se opune” (rezistenţa hilară identitară – “ca rusia flatulez”); “depression zen” şi “pe din afară” (întoarcere în “subsolul” cranian); “cow parade sau frumuseţea bovină a ambientului” 1 şi 2 >>>>

IUBIREA, IUBIREA…

Ce este iubirea pentru noi!?

Pas lângă pas întipărite in zăpadă

Tăcerile de altădată,

Cuvintele grăitoare,

Zăpezile ajunse izvoare,

Apa de mare sărată,

Un orologiu care trist sau vesel o să bată!

Ce este iubirea adevărată!?

Adio uitare, adio trădare,

Adio tăcere, adio durere,

Adio neputinţă,

Adio ieri, şi azi, şi mâine,

Azi Dumnezeu aduce pâine!

Doar pâinea aceea mare şi rotată >>>>

PEŞTERI ROTUNDE

Vineri

zi de post

îngerii

dorm în adăpost

se vor trezi

la răscruci

pe

butuci de nuci

aripi le cresc

din umbre nocturne

pe trepte căzute

în peşteri rotunde >>>>

Când Edy, cârlionţatul, mi-a propus în seara asta să mergem la Peştera, din Piaţa Rosetti, mi s-au ciulit urechile ca unui  iepuraş  curios, fără să-mi ceară voie.

Este un restaurant pe placul meu,  cu băuturi spirtoase de toate soiurile iar mâncăruri… de care îţi  trec prin minte!

Amplasat într-un demisol elegant, echipat, dotat şi împodobit cu mochete înflorate şi ospătari stilaţi, mai mult lung decât lat, totuşi  nu era de nasul unor studenţi amărâţi ca noi, dar Edy, tocmai primise bani de acasă şi ţinea neapărat să o cunoască mai bine pe Giulia, verişoara altui amic, Doru.

De fapt o cunoştea, dar ţinea morţiş să o cunoască  şi …mai bine!

Totul fusese pus la punct telefonic şi stabiliseră amândoi detaliile; ei aveau obligaţia să ne facă cunoştinţă, pe urmă era treaba noastră să ne descurcăm, doar eram majori şi vaccinaţi încă din copilărie;  sperau în urma acestor demersuri să le fim recunoscători pe vecie, deci cum se spune… oficiau rolul  de naşi. >>>>

PEISAJ

Pian şi candelă de ceară,

Acorduri vii de primăvară

Şi note umede din noi

Vibrează peste amândoi.

E o iluzie că sunt

În haină rece de cuvânt,

Cascadă zgomotoasă-n ierbi,

Ci-n trup de humă mă  discerni

Dintr-o minune o vioară,

Când rătăcirea mă-nfioară,

Întinsă între stea şi rouă

Mă frâng precum o coardă-n două.

Să strâng pre sufletu-ţi rebel,

Robind pământul infidel,

Îngeri cărunţi cu glasuri mute

Tăcerea noastră s-o asculte. >>>>

ULTIMUL SĂRUT

Striveşte-mi lacrima-ntre gene
Striveşte-mi ultimul sărut
Căci am jucat pe atâtea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut.
******
Striveşte-mi visele în palmă
Striveşte-mi sufletul sub paşi
Căci a venit ultima toamnă
Şi poţi prin frunze să mă laşi.
******
Striveşte-mi lacrima iubirii
Striveşte-mi şi privirea -n zori
Dar nu uita că fericirii
I se cuvin atâtea flori. >>>>

Încântat să descopăr rafinamentul versului liber, – uneori ca reacţie antipozitivistă – am putut încadra stilul Danielei Voiculescu în categoria poeticii moderne, care răspunde exigenţelor semantice în ceea ce-l priveşte pe lector, fără a-mi propune obiectivul definit prin formula: „faire de la beaute avec les mots.” Trebuie totuşi să facem o remarcă restrictivă şi anume, că descrierea unui sistem stilistic este cu mult mai dificilă decât cea a altor sisteme. Şi cum conceptul de sistem permite raportarea trăsăturilor stilistice şi a nivelurilor de tonalitate la ceea ce este stilul, în accepţiunea cea mai largă a cuvântului, vom diseca materia şi forma poetică a trei dintre volumele semnate de autoarea sus menţionată.

În volumul intitulat „Spica” (Ed. Tiparg – 2008) codurile poetice ascund portretul psihologic feminin, conturat în tuşul unei tristeţi zâmbitoare, protejând adâncimile sufleteşti ale unui tumult surd, peste epitaful lespezii amintirilor: „vreau o zi deschisă…/cu zbor rotund de porumbei/vreau un gând roşu” (De dor, p.5) Reţinând acelaşi sentiment, constatăm că prin armonizarea contrariilor acesta divulgă mai mult: „când dimineaţa e prea albă/când sufletul meu e prea ars,/întrebările se subţiază,/se despletesc peste vreme…/devin femei viclene,/devin risipă de >>>>

taci… şi ascultă! te iubesc!

cum se apropie miezul nopţii,

străinul matematician,

prins în gardul împărţirii…

mai sunt trei minute, isoscele,

şi stau ca un trifoi de oglindă.

acum se priveşte linia veselă,

pe care pedalează norocul…

bicicleta are o roată ascuţită,

trecutul, şi are o roată rotundă,

viitorul. poţi să vezi fluierul,

cum prinde culoare… hei!

taci… şi ascultă! te iubesc!

şi norocul pedalează spre vis,

şi bicicleta face zgomot

în suflet… e o iubire tăcută. >>>>

„Voi adormi între cuvintele mele ca într-o temniţă a tăcerii…” (valentina becart)

Şi nu aveam pe masă

decât o batistă cu lacrimi

şi un cozonac de casă

********

Mi l-a adus un frate

abia l-am recunoscut, a fost plecat

prin ţări îndepărtate

********

Şi cât a stat

l-am iscodit

ce mai e pe-acasă, ce fac ai mei

livada a rodit?

********

Livada nu mai e

ce ştii

a fost o iarnă grea şi-n casă frig

dar în caietul acesta …

de câtă vreme scrii? >>>>

Ce gând te desparte de lumină  şi întuneric ?

Eternitatea are pasul clipei pe care îl simţi doar tu când plângi,legându-te de viaţă cu promisiunea clipei.

Plângi.

Eşti un suflet care are nevoie de regăsire şi speranţă,de tăcerea de a iubi,de prezentul  strângerii de manâ.

Şi toate trec într-un cerc ameţitor pe lângă tine,tinându-te de mana tremurător şi veşnic.

Lacrima are durerea iubirii pe care o porţi ca pe o răstignire vie.

Ce gând te desparte de lumină şi întuneric ?

Un strop de gând,un cantec  din roua inimii tale. >>>>

Cine nu ştie că Iubirea este apanajul poeţilor? Cine n-a aflat încă  faptul că, doar iubind, ori doar nefericit fiind din iubire, poetul poate zămisli capodopere? Poetul este veşnicul îndrăgostit care aşterne în pagini iubirea, plăsmuirea lui care prinde viaţă, la fel ca statuia sub mâinile îndemânatice ale sculptorului, la fel cum pictorul îşi zugrăveşte-n culori nemuritoare fiinţa iubită. Poate că nicăieri în artă, iubirea nu-şi găseşte un sălaş mai propice decât în Poezie… Aşa se şi cade… Aşa e firesc… Lirica de dragoste a lumii, din toate timpurile, a demonstrat-o cu prisosinţă. Nici un poet n-a existat fără să fie atins de aripa iubirii şi fără să dorească să-şi înnemurească sentimentul ori pe fiinţa iubită. Astfel s-au născut marile capodopere. Din iubire.

Ne aflăm în faţa unei cărţi închinate iubirii. O antologie tematică de autor, semnată Ionuţ Caragea. Beneficiind de o prefaţă scrisă de reputatul Corneliu Leu, noul volum de versuri ne uimeşte şi de această dată cu adâncimea trăirilor sale lirice, alegându-şi această temă fundamentală care i-a sedus pe toţi creatorii. >>>>

- evoluţie la sol –

Într-una din acele binecuvântate zile de toamnă târzie, când soarele încălzeşte şi zugrăveşte lumea într-un arămiu rumen de parcă ar curge miere prin aer, am ieşit la o plimbare cu masina prin urbea mediteraneană  în care avem privilegiul să locuim. Musafira mea, o bună prietenă din România s-a aşezat pe bancheta din dreapta. Am desfăcut capota masinii şi am pornit la drum de-a lungul litoralului, în traficul nu foarte aglomerat. Zăream din când în când cu coada ochiului, trecând pe lângă noi, alte maşini decapotate, mult mai luxoase decât a noastră, conduse de vilegiaturişti zâmbitori, cu batice fluturând în vânt sau cu şepci în culori aprinse.

Ne-am oprit în staţiunea cea mai chic din apropiere şi am parcat într-o parcare curăţică, cu plată. Am scos de la automat un tichet de parcare valabil pentru două ore şi, ca să nu uităm ora întoarcerii, am rupt marginea prevăzută special în acest scop, luând-o cu mine în buzunar. Restul tichetului l-am plasat la vedere sub parbriz. Apoi am plecat la plimbare. >>>>

„Dragobete,

trezeşte iubirea

şi toată firea”

Februarie ar putea fi considerată luna iubirii, cel puţin la români. După ce am importat de la americani pe Valentine’s Day, ne-am amintit că şi noi avem o sărbătoare a iubirii, Dragobetele. Şi dacă pâna la sosirea lui Valentine pe plaiurile româneşti, Dragobetele se sărbătorea oarecum anonim, doar în unele regiuni ale ţării, meritul sfântului american este că a transformat Dragobetele în sărbătoare a întregii naţiuni, şi astfel românii s-au trezit cu 2 sărbători în loc de una, poate pentru că sunt de 2 ori mai iubitori/iubăreţi?

Sărbătoarea Dragobetelui se celebrează din vremea când locuitorii acestor pământuri se numeau cu mândrie daci. Zeul Dragobete, oficia începutul primăverii. Între timp tradiţia s-a modificat, Dragobetele transformându-se într-un mesager ce aduce bucuria unui nou început, dar şi un simbol al dragostei.

Poate că nici nu mai contează semnificaţia iniţială a celor două  sărbători, important este că s-au transformat în sărbători ale iubirii şi chiar dacă iubirea este materia primă din care am fost zămisliţi cu toţii, şi toate câte sunt, măcar din când în când putem să ne oprim şi să sărbătorim, orice formă de iubire, şi mai ales iubirea care suntem noi înşine şi de care am cam uitat. >>>>

Opera literară  în ansamblul ei „vizual” este o construcţie, nu poate fi greşit exprimată, ca şi statuile, tablourile, are nevoie de o formă  pe care literatura o poate doar sugera, scriitorul trebuie să  redea vederii ceea ce poetul a învăluit în ceaţa sugestiei. Sunt destui oameni mărginiţi care cred că pentru asta ajunge să ai intuiţie sau să mimezi inspiraţia, sau că este de ajuns să ridici o construcţie raţională, alţii cred că bagajul de cunoştinţe combinat cu ceva fantezie şi căutare poate duce, după cum spunea Picasso „la o găsire”. Este un drum din măsură pentru măsură, este ca o scenă de viol al literelor, o scenă spectaculoasă şi surprinzătoare, doar că scriitorul adevărat reuşeşte să abstractizeze într-o sugestie tot poetică, o scenă naturalist literară.

Ochiul cititorului a devenit mai pretenţios, vrea o imagine nouă, o altfel de imagine şi totuşi, dimpotrivă ochiul nostru se pare că este saturat de culori, dă pe dinafară, culori, clişee şi scheme, în aşa cantitate încât nu le mai putem ascunde nici după ochelari. Scriitorul, acel personaj cotidian, acel tânăr personaj priveşte la dărâmarea vechilor schelării „literare”, şi apoi, rămas suspendat, levitând fără sprijin, cheamă talentul să-şi descopere calea cea mai nouă, MINUNEA… . Asta înseamnă că scriitorul de tip nou nu agreează vechile reguli ale literaturii? >>>>

mă  pot îndrăgosti de multe ori

floarea de măr sau de cais

nu mă  întreabă dacă am mai fost

frumuseţea e uneori desenul alambicat din henna

cu mîna plină de podoabe

sau un dans ce te lasă  fără cuvinte

alteori nu e decît un gest

al aceleiaşi mîini

al pleoapei ce-şi  înghite lacrima

vei înţelege

strînsă  între uşi

pocneşte ca o boabă  de aguridă

şi ustură al naibii de tare

dezmăţul toamnei mi-a înebunit tot parcul

aduşi de spate îmi par pînă şi copiii

nu mi-aş  dori să fiu tînăr- aş  acuza-o

nu mi-aş  dori să fiu batrîn- aş  implora-o

fericirea este doar o expresie

de cer senin palpat de umbre

mereu întrebînd precaut ce îl doare >>>>

Unul din cele   mai mari daruri cu care a fost inzestrat omul de catre Dumnezeu este acela de a cunoaste. Care este sensul existentei umane pana la urma? Este aceasta invitatie catre cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrarilor Sale, a ratiunilor Sale puse in creatie, dupa cum spune Parintele Staniloae, pornind de la Maxim Marturisitoul prin lucrarea sa Ambigua. Rationalitatile plasticizate prezente in creatie invita omul sa le descopere prin straduinta proprie. Spune Parintele Staniloe in primul Tratat de Dogmatica. In centrul acestor cautari este omul, frumoasa creatie a lui Dumnezeu. “Cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide”, suna peste veacuri indemul aderesat omului de catre Mantuiotorul Hristos.

In centrul preocuparilor noastre din toate timpurile sta omul cu marea taina a existentei lui. Prin tot ceea ce face fiinta umana bun si mai ales creator, se realizeaza acest process revelator al misterului exintei , al evolutiie noastre cetre ceva mult mai inalt si mai frumos decat ceea ce suntem aici si acum. Cea mai mare nazuita a omului din toate veacurile este aceea de a cunoaste. >>>>

Grija unor profesori  – pretinşi mentori ce dau girul creaţiilor literare ale unor elevi cu înclinaţii spre creaţie literară  e de înţeles. Numai dacă notaţiile lor – de pe coperta a IV-a a cărţilor micilor condeieri – sunt şi sincere…

Am mai spus şi cu alte ocazii că profesorul Tudor Opriş   „pozează” în aşa-zisa autoritate supremă, care certifică  genialitatea tuturor membrilor Cenaclului Săgetătorul, iar sub această  mască ascunzându-se un bătrânel căruia îi place frazeologia bombastică, pe care o aşterne cu nonşalanţă pe coperta a IV-a a cărţilor membrilor cenaclului mai sus menţionat, comunicându-se de fapt, fără a comunica mare lucru în legătură cu scriitura autorilor pe care el îi ridică în slăvi.

Iată, de pildă, un pasaj (desigur, notat pe coperta a IV-a ), unde perorează despre cartea Dianei Georgiana Dogaru – Pufuleţ & Ciufulici (Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2009): „Proza pe care o scrie nu copiază nici un clasic şi nu are nimic comun cu literatura mimată de maturi şi bunicuţe pentru copii şi acceptată de o sterilă Uniune a Scriitorilor şi de mulţi editori negustori, ci o literatură autentic ludică, scrisă de copii pentru congeneri contemporani cu care se identifică prin preocupări, sensibilitate, imaginaţie, gândire şi limbaj.” >>>>

E atâta risipă de cuvânt în ţara mea şi pe planeta numită pământ  – unde încă se mai moare de foame, de disperare şi de vise frânte – încât de durere şi de neputinţă că nu pot face lumea mai bună mă pedepsesc la lungi tăceri de frică să nu arunc ca pe un balast miraculoasele cuvinte cu care ne putem spune dorul, dragostea, setea de infinit, dar ne şi putem înjura, bălăcări, umili.

Pentru mine, cea care tac mai adânc decât vorbesc sau scriu, cuvântul nu-i risipire, ci e fascinantul material prin care respir altfel decât prin plămâni şi cu aer, e în ultimă instanţă religia mea, căci e legat de credinţă să te apropii de cuvinte cu veneraţie şi teamă şi să le rogi să te slujească atunci când vrei să spui cu ele ce înseamnă trăirea adevărată şi viaţa. Cred că a veni în lumea cuvântului şi a scrisului ca într-o joacă e sacrilegiu, iar a veni în lumea poeziei după Eminescu şi să spui că se chemă vers expresii asemănătoare cu cele auzite în emisiuni de divertisment în care unii români arată că sunt mai proşti decât am bănuit eu că sunt, e blasfemie. Eu păşesc cu teamă şi cu ochii plecaţi în lumea poeziei şi a cuvântului, conştientă până la durere de inimă că, din timp şi din cer, mă privesc titanii scrisului românesc. >>>>

LECTURĂ

O  carte-i o lume ,o faţă ,un dor,

Închisă in pagini si strânsă-n cotor,

E-o viaţă visată şi spusă şoptit

În pat ,într-o seară,unui prunc mult dorit
**********

Şi lumea e-o carte ce-ascunde un dor

Ce-l poartă-ntre pagini ce tind către zbor

Iar viaţa si moartea sunt prinse-n cuprins

Şi-o fi D-zeu ce cu glas trist si stins

**********

Veşnic întoarce –o pagină lin,

Citind pentru îngeri ce pleacă şi vin.

Sortind răsăritul şi apusul mereu,

Şi cartea-I citită de-un OM,

Nu de un ZEU.  >>>>

GÂND PENTRU POET

Ca să critici versul unui poet trebuie să mai fi citit 500 de poeţi

Ca să-l înţelegi, citeşte unul singur, pe el.

*********

Când poetul scrie, magma fiinţei răscoală planete.

*********

Când poetul plânge, se izbăvesc de păcat nemuririle lumii.

*********

Nu împuşcaţi poeţii! Veţi ucide eternitatea!

*********

Fără poeţi, planeta Pamânt n-ar fi avut antichitate.

*********

Lăsaţi poeţii să scrie! Veţi putea vedea naşteri şi morţi de universuri.

*********

S-a sinucis un poet! S-a născut o stea!

*********

Citeşte versuri! Vei bea nepentesul  sacru!

*********

Când intri în casa unui poet ai grijă ce atingi! Lucrurile sunt din cuvinte iar pereţii de suflet. >>>>

PREZENT ILUZORIU

Decenii două  iar străbat,

La porţile inimii bat,

Nouă  întregul ne fusese dat.

Jumătate-mi eşti

Cu nimeni nu te-mpart,

Jumătate-ţi sunt şi cer înalt.

Ne împărţim şi ne-adunăm

Urcând mereu pe rouă

Peste decenii alte două.

Neîncetat

Ne apropiem şi iar îndepărtat

Privim tot binele lucrat.

Şi nelucratul vom spori

Când nu mai eşti şi nu mai sunt

Tot noi vom fi. >>>>

Şoseaua lată spinteca în două un lan de grâu ale cărui margini se hârjoneau cu orizontul. Asfaltul aşternea sub ochi un negru aproape ireal, iar dunga îngălbenită din mijloc părea o fâşie de mătase desfăşurată de pe un mosor uriaş şi lipită pe şosea cu o precizie matematică. O simţea mătăsoasă, fără să o fi atins încă. De fapt, îşi spuse, adevărul este că nici nu doresc să o ating, probabil pentru a nu-mi deteriora propria iluzie. Iluziile, domnul meu – se lansă într-o tiradă neauzită decât de el – trebuie întreţinute, păstare, protejate, corconite. Udate la rădăcină… Râse. Să fie iluzia o floare la rădăcina căreia este imperios necesar să verşi, la diferite intervale de timp, apa gândurilor tale ciudate? Îşi lărgi cu un gest rapid nodul de la cravata în dungi, roşu cu negru, întotdeauna îi plăcuse combinaţia, alături de cămaşa albă, tot nu mă vede nimeni în pustietatea asta, apoi desfăcu şi ultimul nasture, cel de la gât. Trase aer în piept, cu gura larg deschisă, ca un peşte care se zbate pe uscat şi imploră branhiile să-şi facă treaba. Iluziile – îşi continuă discursul – sunt date dracului. Toţi alergăm ca proştii după o Fata Morgana personală, de la naştere şi până la momentul despărţirii de grijile umane. >>>>

Copilăria este jocul libertăţii, al inocenţei, al divinei activităţi creatoare. – Nietzsche

Începutul existenţei umane înseamnă incertitudine, dorinţă de cunoaştere şi uimire. Misterul vieţii se oglindeşte în ochii celui ce abia a păşit în lume, transpunându-se în poveste pentru a putea fi mai uşor de cunoscut. Uimirea este cea care deschide orizonturile lumii înconjurãtoare şi trezeşte interesul copilului pentru cunoaştere. „Copilăria, susţinea Eugen Ionesco, este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scãldate în luminã, ieşind din întuneric, nespus de nouã şi proaspãtã şi uluitoare”. Natura se redescoperã prin ochii unui copil, fiind înnobilată de puritatea gândurilor lui.

În lucrarea sa Diologuri cu Leucò şi alte eseuri, Cesare Pavese utiliza în mod inspirat, sintagma mitopeea copilãriei pentru a defini capacitatea copilului de a percepe lumea prin intermediul mitului, suit la rangul de cunoaştere obiectivã. Mitul este o normã, în concepţia autorului, care surprinde esenţa unei întâmplãri unice, petrecute în afara timpului şi spaţiului, fiind utilizatã pentru a explica anumite aspecte ale vieţii reale. Dar copilăria este şi un poem epic, o epopee, plină de eroi legendari şi lucruri supranaturale, în care binele iese întotdeauana învingător. Copilăria stă sub semnul legendei, tocmai pentru cã aceasta este perioada în care se naşte sentimentul ,,unicitãţii absolute” >>>>

Deocamdată, Justiţia nu face decât gesturi de concesie trufaşă (dar, şi acestea, extrem de zgârcite!) , de condescendenţă arogantă, faţă de Religie. Jurământul conducătorilor sociali pe Biblie(nici măcar pe crucifix) şi prezenţa crucii în sala de judecată  -  ar fi singurele câştiguri ale Religiei, după ateismul comunist. Dar aceasta-i prea puţin, atingând un nivel spiritual superficial. Suntem încă extrem de departe de o recunoaştre cinstită şi deschisă a planării permanente a DIVINULUI, asupra Balanţei Justiţiei umane. Un ocean de neînţelegere mai este de parcurs, până când se va recunoaşte că actul justiţiei trebuie supus normei divine şi finalităţii divine  -  iar legile să reflecte, clar biblic  -  INVARIANTUL LEGII DIVINE dublu revelată (veterotestamentar şi neotestamentar  -  complementar!).

Căci, din momentul în care legea nu mai provine din Legea Invariantă Divină, ca variantă adaptată social şi spaţio-temporal, la o anumită societate, a unei anumite epoci istorice şi dintr-un anumit spaţiu spiritual(înţelegem prin Lege Invariantă Divină  -  fie invariabilul Sacral-SINAI, Legile mozaico-iudaice, revolute, ale Vechiului Testement  -  fie Invariantul-HRISTOS  -  Fericirile din Predica de pe Munte)  -  legea nu mai are valabilitate de lege, ci este un text oarecare, fără autoritate reală. >>>>

În ciuda faptului că numărul internauţilor este considerabil şi că dintre aceştia mulţi elevi de gimnaziu îşi etalează producţiile literare pe diverse site-uri/ blog-uri de literatură, cartea (literară) tipărită n-a dispărut!

În ultimii 2-3 ani, tot mai mulţi mici creatori îşi lansează plachete de versuri, dovedind faptul că apetenţa pentru lectură şi creaţie şi literară este la mare căutare. Silvia Ştefania Mincă (elevă la Colegiul Naţional de Arte „Regina Maria” din Constanţa) face parte din această categorie de condeieri, prezentând cititorilor Anotimpul copilăriei (Editura Boldaş, Constanţa, 2009).

De la un capăt la celălalt al plachetei de versuri, remarcăm tonul admirativ faţă de fiinţele cele mai dragi – mama şi doamna învăţătoare, ca şi faţă de tatăl mereu zâmbitor, acesta insuflându-i respectul pentru muncă, precum şi faţă de bunici.

Cum era şi firesc portretul mamei este realizat în termeni superlativi: „Tu străluceşti mai frumos ca luna/ (…) Străluceşti ca o stea/ Eşti mai frumoasă ca un fulg de nea/ Ai un farmec,/ Pe care numai tu îl poţi avea” (Mămica mea, dragă, p. 19). >>>>

Una e să vorbeşti limba unui popor, iar alta e să-i înţelegi mentalitatea. Pe mine una ma fascinează de-a dreptul umorul britanic. Expresie condensată a felului lor de a gândi, întruneşte două  extreme aparent imposibil de mixat: pe de-o parte detaliul minim observat cu o ascuţime de brici, aproape indecentă, iar pe de altă parte privirea de ansamblu dintr-un punct atât de îndepărtat – “din avion” cum s-ar zice pe la noi – încât anulează din start ideea că noi am putea avea cumva ceva de-a face cu chestiunea în cauză.

Iată  un exemplu: Deunăzi mă aflam într-un magazin de artizanat, străduindu-mă  din răsputeri să extrag un coş de răchită aflat la baza unei piramide foarte înalte. Coşul dorit l-am obţinut, dar piramida s-a dărâmat cu un zgomot asurzitor. Nici nu mă dezmeticesc bine şi deja aud în spatele meu o voce stinsă şi tânguitoare:

“Gracious God! You almoust gave me a heart attack!” (Dumnezeule Mare! Era să fac atac de cord.). Mă întorc înmărmurită şi văd un englez vârstnic, tremurând din tot corpul. Mă scuz în repetate rânduri şi mă asigur că n-a păţit nimic, că mă rog e iarăşi totul bine. >>>>

DOR DE IARNĂ…

Lasă  iarna

Să-mi bată în poartă…

Prea mi-au secat

Ochii – de lacrima toamnei

Fără  sfârşit…

Lasă  zăpada

Să-mi învelească fierbinte

Calea aşezată în genunchi

Lângă  marea , mereu zbuciumată

De furtuna singurătăţii

Fără  hotar…

Şi lasă depărtarea

Depărtărilor…

Alunecă  în fulgul de nea,

Gând…

Mi-e dor să ascult

Tăcerea asurzitoare,

Albă  , liniştitoare

La margini de vis şi cuvânt…. >>>>

Mă  enervam la culme,

aproape ca atunci când mi se rupea vârful creionului,

aproape, am zis,

de altfel mă gâlceveam cu Haydn de când ne ştiam,

ba că tatal lui era rotar, iar al meu păgubaş,

ba că mama lui era bucătăreasă  la cuhnia contelui Harrach,

iar a mea numai nebuna stelelor,

l-am pizmuit aiurea

până şi pentru nepăsarea sa maiestuoasă,

l-am împins de-a berbeleacul de pe scara tramcarului,

ne-am făcut unul altuia farse,

cu brioşe şi cu băşici de porc,

cu creuzete şi cu bufniţe şi cu nagâţi,

dar mai ales cu peruci,

el mă invidia într-atat

încât

nu rareori îşi punea peştele să  ia forma golfului meu,

ce nebunie, Dumnezeule,

îi mânjeam cu magiun colţurile finitului

şi el îşi rezema bicicleta de luceafărul meu de ziuă, >>>>

Trotuare rulante văzuse prin filmele sf. Şi mormăise că lenea va fi aşa de mare la un moment dat încât probabil va fi inventat un robot care să facă dragoste cu nevasta atunci când tu vrei să vezi meciul de fotbal. Eventual cu trăsăturile tale, un fel de frate geamăn pe care să îl poţi trimite şi la serviciu dacă nu ai chef să te duci. Îşi aduse aminte de un film în care un bărbat găsise modalitatea prin care se putea multiplica, numai că ieşiseră tot felul de necazuri. Totul se terminase cu bine, pentru că fusese vorba despre o comedie pe care o urmăreşti când nu vrei să-ţi pui mintea la contribuţie, afară plouă şi nevasta se duce în vizită la maică-sa, ca să îi raporteze ultimele tale ieşiri în decor. Stătu în faţa porţii – reuşise să cumpere o căsuţă la periferie, avea şi nişte metri pătraţi de curte în care plantase răsaduri de roşii care se ofileau acum sub un soare parşiv – şi se întrebă dacă să pună sau nu piciorul pe trotuarul care se deplasa cu viteză acceptabilă. De ce nu? Uite că primarul ăsta a venit cu o idee interesantă, spre deosebire de alţii. E curios cât de repede s-au mişcat, azi-noapte nu am auzit niciun zgomot… Vecinul care domicilia în curtea din stânga sa îi dădu bună-dimineaţa. Vru să-l întrebe ce părere are despre această minune din faţa caselor, însă acela nu părea deloc impresionat. Ţinea în mână o drujbă – ăsta-i poet, de când ştiu poeţii să mânuiască unelte cu care te poţi accidenta? – şi tăia lalelele de pe alee. >>>>

MISTER

Mâna Atotputernicului atinge tandru şi ferm

Firele ţesăturii vieţii mele.

Iţe numeroase, viu colorate

Îmi par mie haotic lucrate

Căci ochiul nu-mi vede departe,

Atât de departe precum

Doar El, Atotputernicul poate.

El, Creatorul se bucură  şi ştie

Că neînţeleasa mătase

Va fi a veşniciei mantie

În veacul ce zilnic învie. >>>>

Ce fel de visător e acela
de ştie unde să ajungă
când se crapă de ziuă
la fel ca şi o nucă?
*****
Ce fel de inimă-i aceea
de ritmul nu şi-l bate
când miezul zilei coace
iubirea-n fruct de şoapte?
*****
Ce fel de dor e acela
de toaca nu-şi închină
`nserărilor ce-şi poartă
pe falduri luna plină?
*****
E drept,
când dragoste-ai pierdut
nu mai trăieşti ziua în care

pluteai ca visător. >>>>

Un gând  bun pentru un an mai bun.

Vine sărbătoarea Crăciunului şi odată cu ea se încheie anul…

Un an întreg fără Artur Silvestri, dar cu el atât de prezent în gândul, în sufletul, în inima noastră!

La vremea aceasta, altădată, el trimitea înţeleptele şi iubitoarele sale răvaşe. Izvorau din inima lui mare şi se îndreptau către atâtea inimi care aveau nevoie de ele.

Nu pot să  vă scriu dumneavoastră  la fel cum o făcea el. Şi nimeni nu o va putea face. Dar să ne amintim de acele minunate mesaje de Crăciun şi poate să le recitim.

Eu atât pot să  fac: să mulţumesc din tot sufletul celor care au fost, cu scrisul, cu gândul, cu rugăciunea, dar mai ales cu inima, devotaţi amintirii minunatului înţelept, care ne veghează  din ceruri.

Vă  doresc să aveţi Lumină în casă, bucurie în familie, dar mai ales vă doresc sănătate împreună cu toţi cei ce vă sunt dragi.

La mulţi ani!

MARIANA BRĂESCU SILVESTRI

“Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr (…)”Ev.Ioan,1:14

SĂRBĂTOARE

Aburul înmiresmat al sărbătorii troienite

Mângâie obrajii copilului

Îmbujorându-i cu bucuria aşteptării răsplătite

De mama, de tata, de soarta prielnică…

Aburul înmiresmat al sărbătorii troienite

Întristează ochii copilului

Îmbrăcându-i într-o mantie de lacrimi cernite

Ale mamei, ale tatălui, ale sorţii potrivnice…

Aburul înmiresmat al sărbătorii troienite

Aprinde obrajii, scaldă ochii

Iar mâinile darnice nefăţarnice

Neobosite trudesc Iubirii vestite. >>>>

Ninge cu pacate – ninge cu lumina,

In ninsoarea pura – e atata vina,

Ninge cu lumina, ninge cu pacate,

Vino iarasi, Doamne, sa le speli pe toate –

******

Ninge cu pacate, ninge cu iluzii,

Suntem  martori vesnici, marilor confuzii –

Ninge cu iluzii, ninge cu pacate,

Vino iarasi, Doamne, sa le ierti pe toate –

******

Ninge cu pacate, ninge cu Biserici,

Fulgii de zapada parca ne sunt clerici –

Ninge cu lumina, ninge cu pacate,

Vino iarasi, Doamne, sa ne dai in rate,

******

Pe ninsori de lacrimi – vietile iertate… >>>>

Aminteşte-ţi cine eşti!
PRIMA ZI

21 Octombrie 2009

23.39

Azi, ce-a fost azi?

Încă o zi care reînvie sufletul, ivită din veşnicie, pentru a se întoarce mai vie înapoi în veşnicie.

Nici o oră pierdută. Nici o secundă în plus. Timpul modelat după dorinţa libertăţii depline din inima mea.

Azi? Ce zi a fost azi?

Ziua perfectă.

Ziua care nu aparţine niciunui cuvânt, niciunei cifre, tuturor, nimănui.

Zi de toamnă. Senină. Caldă. Aromată zi de toamnă.

Ore

Pe la ora la care razele soarelui drăgăstos se strecurau printre firele de iarbă strălucitor de ude, mi-am pus fotoliul* cel mare, roşu şi moale în mijlocul grădinii şi m-am transformat în şopârlă. Sunt o şopârlă mi-am spus, şi Domnul Soare mi-a încălzit dulce sângele îngheţat de o interminabilă săptămână urâtă şi tristă de ploaie. A încălzit întreg Pământul, sângele verde viu al Pământului a fost dezgheţat. >>>>

Adulmecam aerul  rece de iarna ,

mirosea a foc de lemne,

a strudel cu mere ,mirosea a pomi de craciun,

adulmecam mirosul dulce de vin fiert  cu gust de scortisoara ….
se vindeau pini proaspeti taiati,

chiar si sunetele erau diferite aici,
inabusite de caderile mari de zapada timpurie,

amestecul limbilor diferite,
engleza, franceza, germana,

care se auzeau clar in aerul nemiscat si
sunetul comic al fanfarei care cinta pe terasa cafenelei.

Ea admira casele si cladirile
zugravite in ocru, albastru, verde.

Era plin de arbori vechi cu crengi rasucite,

casele vechi pline de crapaturi curioase.

Vechile familii isi au secretele lor bizare,

Era un oras al framintarilor,al culturii si al civilizatiei

….mirosea a lemne de foc,

a strudel cu mere si a pomi de craciun… >>>>

Unii istorici literari consacră o parte a activităţii lor din luna decembrie a fiecărui an, aniversării sau comemorării lui Nicolae Labiş (2.XII.1935-22.XII.1956). Bibliografia generală cuprinde peste 500 de titluri de volume, articole, contribuţii critice şi de istorie literară, printre care şi patru monografii. Mai mult ca în celelalte romane documentare, Florentin Popescu recurge în „Nicolae Labiş – monografie”, 2006, la sociologie, întrebându-se retoric dacă nu cumva opera genialului poet ar trebui privită chiar ca produs al unei epoci pline de răsturnări politice şi sociale. Domnia sa speră ca în lumina acestor documente să ofere la rândul său o imagine cât mai exactă şi cât mai apropiată de adevăr a poetului (pag. 6). Citând din amintirile unora, ne îndeamnă la tot pasul să distingem cât e literatură şi cât e realitate în documentele respective. Dar cum? Automatismele cititorului de azi se văd în setea sa de senzaţional şi în modul rapid de a reconstrui emoţii şi sentimente. El se descotoroseşte uşor de formula prudenţei ştiinţifice şi nu mai are reţineri faţă de afirmaţiile care îi satisfac dorinţa de bine. >>>>

dacă ar fi să pun semnul egal în dreptul numelui meu… aş scrie o fărâmă de sinceritate! de aici pleacă totul! viaţa m-a obligat să defilez cu măşti, dar sufletul meu a protestat mereu! el vorbeşte despre iubire. nu ai cum să greşeşti, când iubeşti. este unica filozofie! Dumnezeu.
dacă mă uit în urmă, mă văd un om obişnuit, luptând cu simplitate, rugăciune şi vers, pentru armonie! fragilitatea mea, floare de păr, oglindind albul zorilor, va rămâne în fiecare filă a cărţilor pe care le-am scris, va vorbi despre dulcea abundenţă a femeii! miraculum.
mi-aduc aminte de cuvintele lui Artur Sivestri…
„dacă ar trebui să rezum ceea ce defineşte, în mod torturant, viaţa mea, aceasta s-ar reduce la două realităţi ireductibile: scrisul şi moartea. ele stau împreună, dar exprimă participarea la o Luptă Universală, precum în religia creştinilor cathari. şi eu am trăit această stare şi o trăiesc, căci, fiind tânăr, odinioară, credeam că scriu ca să nu mor, iar astăzi, către bătrâneţe, privind adesea către Marele Morar ce macină timpul nedesluşit, îmi dau seama că scriu ca de frica morţii. dar, pentru mine, scrisul a însemnat şi >>>>

În oglinda lacurilor sufletul unei păsari se oprise sa soarbă linistea.

Era o linişte  a adâncurilor tulburată doar de muzica vântului.

Se oprise să mai privească o dată în urmă .

********

Conta ceea ce ea reuşise să strangă în inimă.Atâta viaţă,atâta durere şi freamăt.

Sufletul nu se liniştise şi atunci il rugase pe Dumnezeu să îi atingă aripile.

Dumnezeu  ii alinase durerile şi o privea cu seninătate ca o creaţie desăvârşită.

********

O pasăre maiastră .Şi dorul  creştea cu fiecare clipă. În inima ei solitară  avea atâta iubire şi lacrimă.

Şi acum în oglinda lacului işi privea tulburarea , fericirea şi tristeţea strînse laolaltă .

********

Se oprise să mai privească o dată în urmă. >>>>

PĂSTORUL DE STÂNCI

deşi n-am fost niciodată

păstor

precum majoritatea  profeţilor

mă visez

în fiecare noapte

cu turme de stânci în spate

păscând valuri

iar eu

nu fac nimic altceva decât

să agit apele cu mâna

atunci când le aud behăitul

deşi nu m-am adăpostit vreodată

într-o peşteră

nici într-un mormânt

în fiecare dimineaţă

după ce-mi adorm stâncile

mă ridic din mine

pipăindu-mi creştetul… >>>>

REGII

Rege ciuntit, Rege stingher,

Prin Iad trecand, printr-un mormant,

Te-ai ridicat discret la cer,

Si ne-ai lasat Regi pe Pamant –

**********

Si Asi in Blandul Tau Regat,

Cati Regi, lor, totul si-au menit,

Si cati, cu capul aplecat

Au dat si celui rastignit –

**********

Rege ciuntit, Rege bogat

De saracia cea de Duh,

Poate visai cand ai plecat,

Sa Te urmam si prin vazduh – >>>>

Azi e vineri 13. O zi norocoasă

La judecata din urmă a popoarelor

Doamne, te rog, fă dreptate şi neamului meu

Un curent franjurat şi negru trece peste noi

vântul rău al secolelor suflă

la toate nivelele lumii văzute şi nevăzute

ne spală memoria

ne ia aerul şi dreptul de-a fi

Ne rămâne tăcerea, furia, împrăştierea în cele patru colţuri

praful şi uitarea

Azi e vineri 13. Ce zi norocoasă

Poate cineva o să-ţi spună

că trăim tot aşa cum ştii –

în răspăr în inima timpului

în dezmărginire printre ideologii şi regulamente străine

Dar dă-ne un semn de curaj şi de aducere-aminte

un semn de lumină >>>>

ASCULTĂ  CIACONA …

Fond muzical: CIACONA ÎN FA MINOR de JOHANN PACHELBEL

(la orga Bisericii Negre din Braşov: HANS ECKART SCHLANDT)

Ascultă Ciacona cum plânge, iubito,

Să simţi cum barocul devine prezent

În ceaşca din faţă de scrumuri invit-o

Sonorul de cremeni ca fard somnolent.

Sugrumă-i mirajul trenând cantilenă

Sub gheţul de marmuri, sub setea din guri,

Şi corul de aripi rămâne pe scenă

Trecut modalism năpădit de mixturi…
____________

LABIŞ

A iubit o singură femeie.

Femeia cu ochi de mălini…  >>>>

DEZILUZIE
Moartea asta limpede
pe care o visezi
când stai sprijinit pe braţ de întuneric
n-o să vină prea curând
***********
geografiile sunt înţesate
de garduri
pe care ciorile sacerdote se joacă
de-a prohodul
***********
suflă vânt peste ele
şi adu flori
fie ele şi de gheaţă
să conserve trecerile de vremuri
peste trupul meu  >>>>

(1) – Iarnă de-acum sau de demult

Tina, copilule drag! Închipuieşte-ţi ca stai undeva într-o casă… aproape de marginea unui sat…

şi că ai auzit odată, cu ani în urmă, când erai codană, un sunet de zurgălău venind, crescând, dar nevăzut din cauza zăpezii care curge din ceruri… îl auzi doar tu, din ce în ce mai tare şi de-odată se opreşte… parcă încremenit sub povara fulgilor…

bucuria sonoră strânsă, se înnegurează pentru o clipă şi fugi la geam să vezi ce este…

minune! … o sanie pe uliţă, cu doi cai negri, asudaţi şi strălucitori sub vălătucii de aburi, stă aproape de poarta voastă… şi o voce gravă, fermă şi puternică te încremeneşte când întreabă ceva pe cei din drum… te infioară, te pătrunde, te cheamă timbrul ei şi nu rezişti…

dai perdeaua la o parte şi priveşti…  mişcarea pînzei albe înflorate îl face şi pe el să privească şi vezi doar atăt: doi ochi negri, doar doi ochi negri sfredelitori ridicaţi peste un zâmbet abea schiţat şi şigur…  >>>>

SICILIA

Piata siciliana este pustie.
Soarele e jos rosu portocaliu,
razele se freaca de clopotnita catedralei,

coborand prin aburii de vin si spaghetti a unei tratorii adormite.
In mijlocul pietei  cativa porumbei cauta apa intr-o fantana ruinata
bem o cafea pe masute joase aranjate pe strada in panta sub
ghivece cu petunii de culoarea steagului,cafeaua asta e proasta imi zic,
te intreb cu ochii dar nu te vad,ai disparut de mult,

cum nu am observat tradarea,

trebuia sa fiu mai atent cu tine,

unde sa te caut acum?
la caderea serii intr-o piata siciliana fara nume?
Ma asez pe trotuar linga flasnetarul care scoate din cutie aceiasi
unica melodie cantata invers ca nimeni nu i-a atras atentia, >>>>

când începe decembrie, timpul seamănă cu o mirare de dor în ochii Sfântului Nicolae… devenim copii, ne dorim dulcele mângâierii, căldura primilor fulgi de nea, zâmbetul luminos al străzilor care strigă a bucurie de stea! e un timp ritmat, sufletul poartă cămaşă roşie de cântec… parcă ai fi la concert! tu şi Neil Diamond… şi Sweet Caroline! tiptil spre atingeri magice, spre vise care cred în iubirea adevărată – ea nu aşteaptă niciodată, dar absolut niciodată, nimic în schimb… ea este fericită că se poate manifesta, că se poate dărui! de fapt, decembrie a fost creat pentru a ne aduce aminte de simplitatea din noi… măcar acum să fim reali, să vedem frumuseţea vieţii, să credem în sensul cuvintelor, mărindu-L pe Dumnezeu… măcar acum decembrie să fie un „ieri cu vedere spre azi”! e vremea să ne recunoaştem inimile. >>>>

DIN VISE…

Fiindcă  m-ai prins

Făcându-mi de cap

Culegând stele cu mâna,

Văd că îmi ceri

Din adâncul vrăjitului lac

Să-ţi aduc pe-o tavă de aur

Până la urmă

Şi Luna …

Ei bine,

Ceea ce în vis

Mi-e permis

A joacă nebună

Voi traduce

În maşina de scris

Ca să vezi

Că nu-mi este  teamă

De nici-o furtună … >>>>

SE TREZESC BUCURIILE…

Şuvoi alb

înghite paşii negândurilor

Tâmplele surâd ploilor

în valuri de lumină

Trupul închistat în patimi

aruncă  haina inutilă a iluziilor

Dorinţele mor

împletind norii furtunilor moarte

în vârfurile neatinse

ale piramidelor…

Albastre chemări

şterg frământarea şerpilor îmbătrâniţi

de o parte şi de alta a pleoapelor…

Izvor blând,

sângele alunecă  tandru

luminând privirile pline de teamă odată… >>>>

UN PAS

Într-o zi iubirea a murit,

lacrimile nu năşteau flori ca în poveşti,

oamenii nu zâmbeau, clipele nu se pierdeau,

inimile nu încetau să  îşi cânte versurile.

******

Un pas către moarte, un pas către viaţă,

alegeri,

speranţe şi vise.

******

Eu – o lumină,

tu – o depărtare >>>>

PLÂNSUL
Un trist focar în fata unei prispe

Spre geamurile sparte el îşi îndreaptă fum,

O pleată albă purtând sub ea eclipse

Acopera ca val un arbore batran.

Sub el o coama alba se scutura pe-un trup

Ce-nconvoiat isi duce a frunte la pamant,

In spate frunze triste batabd incet se rup

Si cad ca niste pete pe-un paradit mormant!

Trosnesc sub vatra vreascuri si farame

De amintiri care prin foc in fata lui se sting,

Se scutura deodata si genele batrane

Catre mormant se-ntorc pe frunzele ce-l strang.

Franturi de sticla verde par cioburi aruncate,

Din ochii lui priviri sclipind, plesnesc si-i sunt,

Ochii lucind sub apa cand catre plans se duce

A lui lumina toata, doi ochi de muribund. >>>>

Noul volum de poezii al lui Mihai Tănase a fost lansat pe 28 august 2009, cu prilejul manifestărilor dedicate împlinirii a 175 de ani de atestare documentară a celei mai importante localităţi din judetul Teleorman, Alexandria, pentru prima dată a fost deschis un târg de carte.Au fost prezente la târg editurile SemnalE, Artemis, Andreas, Saeculum I.O., Sound & Image, Vestala şi Coresi din Bucureşti, Eikon din Cluj, Teleormanul liber şi Tipoalex din Alexandria. Oferta bogată a târgului a inclus cărţi cu tematică diversă pentru adulţi şi copii.

În prezenţa primarului municipiului, Victor Drăguşin, şi a altor autorităţi locale, primele lansări de carte, cu participarea autorilor, au avut loc imediat după deschiderea târgului la standul editurii Teleormanul liber. Aici s-au lansat volumele de poezie “Anotimpul fără vise” de Nicoleta Stavarache şi “Interzisă iubirea” de Mihail Tănase.

Din volumul “Interzisă iubirea” de Mihail Tănase: INTERZISĂ IUBIREA… >>>>

PĂTRIMI ŞI SFERE

oricât aş vrea să fug de adevăr, tot simt nodul din gât. oricât aş încerca să rămân cu visul care m-a adus până aici, nu se mai poate… trebuie să desluşesc durerea care mă fulgeră, tunetul care se apropie, topazul mystic pus să ţină locul curcubeului… sau să te iubesc în alt timp, cu fire din poeme, şoapte şi fotografii. să rămân acolo, închisă în zâmbet, ca şi cum sufletul ar fi un con de brad desfăcut pe neaşteptate de un sărut!

azi, ploaia naşte o înserare din urme de dor. nu ştiu dacă bănuieşti ce reci îmi sunt sânii, ce subţire mi-e somnul, ce ştanţată mi-e tăcerea… cerul are litere din psalmi, mir de nard şi cruci de argint lucrat în filigran. mă botează cu singurătate, ca să luminez ora de asfalt, pe care se strâng porumbeii să guste firimituri de oraş blestemat să treacă prin mersul indiferenţei, prin plictiseala afişată abuziv! >>>>

Întreg Universul acestei tinere poete gravitază în jurul sentimentului esenţial uman, de sorginte divină: Iubirea. Ei îi dăruieşte poeta, cuvinte, gânduri, imagini, simţăminte, doruri, convertite poetic în metaforă. O poetă « ireal de adevărată ». Ea ne dezvăluie cum e atunci când « singurătatea  ne macină visele » cum e să trăieşti « în lumea luminilor »

Poeta se autodefineşte astfel : « Sunt prima şi cea mai sinceră, pentru că sunt ireal de adevărată,/  aşa fără nume şi viaţă reală, / sunt mai concretă decât oricine pe lume,/  sunt fata de vânt şi de sânge,/ sunt fata din visul iubirii / şi atât. » (« Tu »).

O continuă zbatere, o lume a căutării şi a regăsirii, o lume în care comediantul care străbate lumea râzând, în căutarea unei iubiri de o vară, « Eu sunt comediantul care moare, / în fiecare dimineaţă, / şi învie în fiecare noapte, / sperând că va găsi Iubirea. ». (« Eu sunt »). Aluzia la  Shakespeare este evidentă. Dacă lumea e o scenă, noi nu putem fi decât comedianţi, marionete, păpuşi animate, veşnic în căutarea a ceva  care să ne desăvârşească jocul. Poate o muzică din Înalt, poate o scenă mai mare care să ne >>>>

MARIA DIANA POPESCU: Vă rog, mai întîi, stimate domnule Alexandru Florin Ţene, să vă prezentaţi. Cine trebuie să fiţi pentru cititorii revistei noastre?

Alexandru Fl. Ţene: Specialiştii spun că sănătatea omului este reflectată în ceea ce mănâncă, bea şi…fumează. La cele spuse mai sus  mai adaug  că această creatură dotată cu inteligenţă şi limbaj trebuie să aibă grijă pe deasupra şi de sănătatea şi  hrana spirituală. Lucru mai puţin reflectat în societatea noastră. Eu sunt  ceea ce spunea Nicolae Iorga în Cugetări, acel „Învăţat care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii”. Sunt produsul şcolii drăgăşănene şi al facultăţilor din Baia Mare şi Târgu Mureş. Sunt cel care în 1959 urcam timid scările spre redacţia revistei Tribuna din Cluj cu un caiet de poezii sub braţ, pe care l-am predat poetului Negoiţă Irimie. Nu după mult timp mi-am văzut poeziile publicate în această prestigioasă revistă, înainte de debutul lui Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu. Neştiind că destinul îmi v-a pregăti o surpriză. Soţia mea, poeta Titina Nica Ţene, peste 20 de ani va lucra la acestă >>>>

NEBUNA SI LUMINA
M-am tot ferit iubite să  nu mă mai priveşti

Precum castanul ce-a-nflorit a doua oară

Din zumzetul de frunze şi cele nelumeşti.

Mirată pare toamna luînd la subţioară

Un catastif cu ritmuri trecînd pe la fereşti

Cu aer de brebantă. În inimă, o gheară

Nevinovat mă strînge. Nimic nu s-a schimbat ?

Subtil e basul ploii. Un trup ca plastelina

Cu sînii ca doi piersici să fie toată vina

De boabele de struguri rostogolite-n pat

Ghiduşe se dezbracă iubind-o pe Nebuna?

Noi?!Nici nu ştim iubite de ce ne-au îmbătat

Sau pur şi simplu basmul nici nu s-a terminat

Căci n-are explicaţii la anotimp Lumina. >>>>

AMINTIRI DUSE DE VANT….

Ce vant ciudat,poarta din departare amintirile,
ce vin odata cu aceste adieri stranii,

de ce vin si amintirile?
Te asigur ca explicatia exista numai in noi ,

altii nici nu percep acest miros ,
pentru mine este insasi amintirea,

de multe ori ne aflam pe marginea unui
necunoscut care ne face sa uitam de noi

si sa ne gandim numai si numai
la un ceva ce a trait candva in noi.

Sunt momente pe care nu le poti uita …
uneori fara sa vrei te simti atras de miturile vechilor greci

,inflorite din spuma marii,
ceva din aceste mituri si legende iti imbie sufletul la reverie.
Am putea visa la romanele lui Tolstoi …. >>>>

ÎNTRISTARE

Umbră de nor

Plutind prin ceruri

Şi lasând picuri

Molatici de ploaie

În urma-ţi, părăseşte

Văzduhul, liberează

Tăriile, vino de te

Sălăşluieşte în

Inima-mi şi

Călătoreşte în voie

prin ea, adu-mi

izvor de lacrimi

şi suspin de ploaie

în înnourarea fiinţei,

în penumbra simţirii

şi te coboară în adâncuri >>>>

O priveam impresionat, fermecat, pasionat… Am rugat-o să răscolească prin trecut, viitor şi prezent.

“Nu prea imi place să mă întreb , că nu mai pot scăpa de dor, de viaţă şi de griji. Nu-mi place să vorbesc de mine pentru că eu n-am nici un merit şi faptul că lumea mă ascultă e o mare onoare. Nu eu trebuiesc aplaudată. Ei au tot meritul şi prin ei inţeleg toată lumea care m-a impins spre muzică, care m-a format şi care ma ascultă”. Are oroare de lucrurile “astea oficiale”.

De ce cântă folk? Din cauza oamenilor care o înconjoară, care au împins-o de la spate … Din împletirea dintre două forme de materie (o chitară şi un om) care “au pătruns in mine prin alţii şi care mă ajută să ating , in cele trei minute in care cânt, cea mai minunată existenţă, sufletul omului”. >>>>

8 noiembrie. Sărbătoare închinată celor dintâi Îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Prezenţa acestor soli divini în lumea noastră nu este întâmplătoare, ci serveşte întru călăuzirea oamenilor de a ieşi la lumină din situaţii incomode, chiar disperate uneori. În cazul meu, îndrumarea condeiului printre amintirile copilăriei. Proorocul Isaia îi numeşte pe Arhangheli marii vestitori cereşti, căci ei au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi profeţiile. Ce taină mai mare să fie oare, ca aceea de a zămisli un copil?

La început, toţi îngerii au fost buni. Asemenea nouă oamenilor, mai târziu, şi îngerii au fost supuşi încercărilor pentru a-şi dovedi puritatea şi iubirea faţă de Tatăl Ceresc. O parte dintre îngeri, în frunte cu Lucifer, s-a răzvrătit împotriva Creatorului, mândrindu-se şi dorind să fie asemenea Lui. Sentimentul fals de superioritate a adus neascultarea. Acesta a fost momentul bipolarităţii existenţiale, resimţit acum de fiecare dintre noi prin frumos-urât, bun-rău, bogat-sărac ş.a.m.d.. Rezultatul? >>>>

1. Viaţa, bunul cel mai de preţ al omului, face ca o fiinţă să fie unică într-un univers imens, prin caracteristicile sale fizice şi  psihice. Ea este flacăra ce aprinde spiritul uman, acel spirit ce se poate înălţa, prin aspiraţiile sale, la cotele cele mai înalte.

Viaţa este mişcare într-un spaţiu şi un timp propriu oricărei fiinţe, acea mişcare ce se integrează în mişcarea  universală. Viaţa este dată o singură dată, iar pierderea ei este cea mai mare dramă pentru un om. Apărarea vieţii este o obligaţie pentru fiecare cetăţean, iar legile unei ţări trebuie să garanteze ocrotirea vieţii fiecărui membru al societăţii.

Constituţia legiferează dreptul la o viaţă liberă şi demnă a oricărui cetăţean, indiferent de etnie, rasă, origine socială, credinţă, sex sau pregătire profesională. >>>>

Cartea cumpărată  cu vreo două zile în urmă  îi captivase întreaga atenţie, astfel că  reuşise să se rupă de realitatea imediată.  În metrou era înghesuiala specifică  orelor de vârf. Într-un colţ, aşezat într-un landou, un bebeluş plângea cu mici întreruperi, mulţi dintre călători citeau paginile de mondenităţi ale ziarelor, alţii ascultau muzică la căşti. O zi normală. Unul striga că vineeeee. Cine urma să vină nu spunea, dar trecea dintr-un vagon în altul şi striga: Vineeeee! Lumea râdea, unii îl priveau cu milă şi se fereau din calea lui. Absorbea paragraf după paragraf cu foame crescândă, îi plăceau frazele lungi, răsucite artistic, belşugul de metafore şi lipsa dialogurilor. Dialogul face mai mult rău într-o carte, îşi spuse… Privi ceasul de la mână – 08.03.05 a.m. Când se deschiseră uşile, nici nu ridică ochii din carte. Oricum era plasat strategic, nu făcu decât un pas şi se eliberă din înghesuială. M-a pierdut înghesuiala din gheare, îşi spuse, apoi continuă să citească. Mergând. După doar câţiva paşi, textura ciudată a peronului îl făcu să închidă cartea şi să privească în jos. Iarbă. Grasă. Roşie. De fapt, nu culoarea ierbii îl luă prin surprindere, putea să fie şi portocalie cu picăţele mov, tot aia. >>>>

Balta înainta triumfătoare. Apa se scurgea fără rezerve, continuu – eu dormeam. Această cenuşă vulcanică a somnului. Bubuiturile din uşă, scandalul din hol „nu-i acasă, să spargem uşa”, trezirea mea ca o relicvă din spaima de-a fi surprinsă de arheologi… Camera era inundată, apa se scurgea nestânjenită ca un izvor de sorginte cerească. Am călcat cu tălpile goale spre uşă, le-am spus că nu, n-am uitat nici un robinet deschis, că apa vine de la vecinul de sus. Mutrele lor de oameni comuni, stupefiate în faţa acestei evidenţe. Brusca lor transformare din belicoşenia de scară de bloc în „ne scuzaţi”-ul rostit cu voci gâtuite. Reacţia bleagă de pensionari plantaţi în terenul celei mai fertile stupizenii. Pur şi simplu nu mă interesa inundaţia aceea neaşteptată. Am închis uşa înainte de-a mi se face milă de sărmana lor prestaţie existenţială. >>>>

STRUNE DE PLOI

Strune de harpă la geamul meu

Preling fir de lună lichidă…

Andante-andante, canonul de ‘’eu’’

Îmi tremură pleoapa şi vor s-o închidă.

*******

Iau firele lunii şi-n vis te compun,

Translucid şi himeric eres.

Din ploile zilei lieduri răpun

Pe altarul din tine, în vers.

*******

Mă cuprinzi, în ploaia de lună!

Sunt inel dezlegat dintr-un nor,

Suntem şiruri de aburi.Cunună

Spectrală inversând ploaia-n zbor. >>>>

MIRACULOS

Şi dacă

te-ar fi iubit

toate pietrele

toate florile

toate clipele spaţiului

ce-ai fi făcut?

N-ai m-ai fi urcat

toate treptele

toate visele

năzuinţelor

către acel Tu absolut?

Fii serios

nu aduna

părerile de rău

faptul că eşti

dicoace de poveste

e deja

miraculos… >>>>

Motto: „   şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.”

( Magda Isanos)

Prima dată i se păru că are vedenii. Îşi ridică ochelarii  şi-şi frecă ochii îndelung… Era obosit! Prea obosit. De vreo şapte zile lucra încordat, fără să-şi permită mai mult de trei-patru ore  de odihnă pe noapte, fără să facă pauză de-o ţigară, fără să se oprească pentru a mânca…

Dada Ioana nu-i spunea niciodată nimic. Strângea de pe masă mâncarea rece şi clătina uşor din cap. Îi simţea privirea caldă, mustrătoare, plină de milă rătăcindu-i pe ceafă, pe şira spinării în jos şi din nou pe ceafă. Compătimirea ei îl îndârjea parcă şi rămânea mai departe în faţa biroului. Ura acel sentiment de compasiune pe care-l citea în ochii şi în atitudinea oamenilor. Îl ura pentru că-l făcea să se simtă mai singur, mai trist, mai … străin de toţi şi de toate. Îl ura pentru că ştia că ei, ceilalţi, nu au cum să înţeleagă, nu au cum să simtă durerea lui…  >>>>

Cuvântul autoarei

Ca profesoară implicată în sistemul de învăţământ, am observat felul de a gândi şi de acţiona al multor elevi şi profesori şi am dorit să redau un tablou al unei realităţi care este mereu subiect de discuţie în mass-media. Şcoala est considerată prioritatea numărul unu a societăţii româneşti şi de 15 ani se tot aplică reforma în învăţământ, prin schimbarea manualelor şi a programei şcolare, prin  dotările cu sisteme informatice sau audio, video, mobilier şi clădiri noi sau renovate, dar mentalităţile vechi şi noi ale unora reprezintă o frână în calea implementării acestei reforme.

Mulţi elevi şi-au format o filozofie de viaţă, după principiile noii societăţi şi adesea sfidează pe cei ce ar dori să înveţe sau pe cadrele didactice ce vor să educe nouă generaţie. Ei ştiu că pot obţine totul uşor, că au părinţi cu bani care îi susţin şi afişează o mare superioritate faţă de colegi. Profesorul este adesea terorizat şi timorat de cei ce cred că nu au nevoie de cultură, căci prea multe preocupări extraşcolare le acaparează timpul şi învăţătura le pare o corvoadă grea. >>>>

Aţi văzut vreodată un râu de ciocolată? E minunat. E ceva care îţi înveleşte tot corpul de căldură şi dulceaţă când te scalzi în el… Ceva care ia forma inimii tale unduindu-se peste tine, mângâindu-te ca un sărut luminat de ultima rază de soare, o rază ce ajunge pe pământ cu întârziere de 8 minute, special ca tu să te poţi bucura mai mult de ea… Un râu de ciocolată, aşa se simte dragostea dacă aşa eşti tu. O ciocolată care nu îţi face rău, o ciocolată care te iubeşte pe tine mai mult decât iubeşte albia prin care curge, o ciocolată ce poate face bine atâtor oameni, oferindu-le o linguriţă… Dar să mănânci cu linguriţa din râul plin de ciocolată, nu e la fel ca şi scăldatul ce face să răsune pădurea toată de voioşie şi minune… Şi tu eşti singurul din râu… Şi atunci… Dacă iubeşti enorm, uriaş de mult ciocolata, şi mai exact… ACEA ciocolată, din râul acela, atunci ai găsit casa din care să nu vrei inima să plece niciodată… căci doar acolo ciocolata curge infinit şi nu mai e nevoie de nimic altceva în afară de ea, nici ca să trăieşti dar nici ca să fii fericit… Să vă cânt… >>>>

UITARE

nici nu mai ştiu

în ce zi era

sau

cel puţin

dacă bătea vântul

când am învăţat

să păşesc prima oară

pe inimi

îmi amintesc doar

râsul meu

durerea mamei

şi mirosul cald de plăcinte

mai târziu

spre sfârşitul icoanelor

dincolo de câmpul inimilor

mai departe

de tot ce ne ţine aproape

am învăţat să privesc >>>>

Timp maturat milimetru de milimetru de ceata inserarii…In departare, un om ce arata a semiluna se misca spre …,spre ce? Nu se poate distinge prea bine, natura se joaca in jurul lui cu inflexiunile negrului iar el pare imbracat intr-o                 haina albastra.Se apropie.De-o parte si alta strazii : stalpi,becuri,lumini.Are o sacosa, un diplomat si parul zburlit de vant, ba chiar si udat de ploaie.Nu e nimic mai mult decat un biet functionar, supus lumii acesteia nebune, rele si egoiste; ce se intoarce acasa cu ceva mancare pentru ai sai si hartoagele zilnice.Inca o zi trecuse,cu bune,cu rele.Era timpul introspectiei.

De mult observase acest domn D. ca meseria lui nu ii era pe plac, era de rutina si il implica pe el la fel ca pe cel mai bun bibelou-prieten al timpurilor noastre: >>>>

COPILUL DIN MINE

Liniştea sărută

un copil rătăcit

între gânduri reci,

de piatră.

Dar lacrima sa,

frântură de înger,

se varsă pe

întregul fiinţei

redându-mi dimineaţa.

Soarele ce-a răsărit

e pictat de-o

mână de copil. >>>>

Desigur, oricine s-ar putea întreba: oare un om obişnuit, nu mai are dreptul de a visa? Ori, îşi mai permite astăzi omul obişnuit să viseze?

Ana Urma ne oferă răspunsul: da, are dreptul. Ea dă mărturie: visul nu costă nimic. În schimb, este nepreţuit. Cât timp visăm, înseamnă că trăim. Vai de cel căruia i s-au terminat visele!

Autoarea de faţă, după cum se prezintă,  „un bun creştin”, „mamă, soţie şi bunică”, mărturiseşte: „visul meu este să aleg din tot ce am scris, cele mai frumoase rânduri şi să le adun într-o carte”.

De ce vor oamenii să-şi adune gândurile şi visele într-o carte?

Ca să rămână, evident.

Să  rămână undeva, înscrise. Eventual, în MAREA CARTE A VIEŢII, care se scrie necontenit, chiar şi când lumea  va înceta să existe.

Un scriitor gălăţean, în vârstă  de 84 de ani, a debutat anul acesta, în luna mai, cu o plachetă de versuri la care pigulise întreaga viaţă. Şi a rezumat lucrarea sa în câteva cuvinte, pe care mi le-a scris pe pagina de gardă a cărţii: „Am vrut să rămână şi după mine ceva!” >>>>

CUVINTE ÎNVECHITE

Înstrăinat mi-e cuvântul

abia aşternut pe hârtie

şi altul se smulge din tăcere

aruncându-se – ca-ntr-un carusel

în vârtejul timpului…

************

Şi lumina smerită

mângâie mâna

ce promite gândului

împovărat de zboruri şi iubire

vise tainice

îngemănate cu focul

vise…

ce vor întâmpina liniştea severă

a dimineţii

cu surâsul dăltuit – ca o floare

pe buzele-i rănite… >>>>

Din câte sate se-nşirã pe Valea Mărgăritarelor, nici unul n-are sufletul mai fierbinte şi mai însângerat de patimile credinţei ca satul ales între sate. Aşezarea de la capătul centru al lumii are inima vie, in ciuda incercãrilor timpului necruţător, pe care într-o zi îl voi mitui cu cei mai aleşi bani ai regelui, pentru a-şi încremeni pendula secundei.

Munca nu lâncezeşte, cinstea nu rugineşte, tradiţia şi credinţa în Dumnezeu sunt prinse lângã icoane, alături de mâţele sfinţite în Duminica Floriilor. Sprijinitã ca-ntotdeauna de dascãli, neosteniţii luminãtori, constiinţa de sine a satului fluturã victorioasã peste ogoarele pregãtite de rod.

Prima brazdă, sacră, este creionată pe locul locurilor de cel mai înţelept dintre ţărani, într-un adevărat ritual. Nu de cel scenic, ci unul credibil, în care sămânţa adevărată, dătătoare de viaţă, are rol primordial. Pământul, materia prin excelenţă, cea ale cărei sâmburi au fost aduşi de pe fundul oceanului primordial şi din care s-a plămădit, ca o pâine miraculoasă, sub binecuvântarea şi graţie efortului demiurgic al lui Dumnezeu, lumea. >>>>

DOR  DE  DUMNEZEU
Îngăduit-ai Doamne,Tu cel preaslăvit

Ca inima să-mi ardă  de dor negrăit?

Tu,cel dorit atâta de îngerii cei sfinti,

De Maica Preacurată,de sfintii cei slăviti?!
*************

Ploaie de lumină în suflet mi-ai cernit,

Râuri si izvoare,de iubire,Tu mi-ai dăruit.

Lacrimi nesfârsite,de dor,în ochii mei ai pus,

Iar gândul,în zări nestiute mi l-ai dus.

Iar ochii mei de taină  în lumină zăresc

În slavă negrăită,pe Domnul meu ceresc,

Înconjurat de cete de îngeri luminosi,

De ucenici iubiti,de sfinti si cuviosi. >>>>

Romantismul din poemele Ioanei Andrei frisonate de un realism având rădăcinile în amintiri este liantul unificator al celor 30 de poeme din volumul”Răstignire în amintiri”,apărut la Editura ANDREW,Focşani,2009,cu o prefaţă de Irimie Străuţ.

În acest volum ,având un titlu simptomatic, descoperim un amestec de trăiri în amintire, pe de o parte, şi de o discursivitate îmbibată de seva realităţii.Poemele au o cantativitate ce dă cursivitate textului, iar ideile încărcate de imaginile părinţilor, a animalelor care s-au încrucişat cu copilăria poetei, sau conflictele stârnite de refuzul intrării ţăranilor în CAP-uri ,contribuie la rotunjirea ritmurilor sempiterne în efervescenţa lor subterană .E o poezie a transparenţelor ,în care putem presimţi şi o amintire numenalului, o reproducere lirică de real, de iubire faţă de părinţi:”Bătrână şi timidă,/Cu lacrimă în geană,/Mă aşteptai adesea/În poarta şcolii,mamă.(Mama).Despuiate de fenomenal şi cultivând imaginea hieratică, lirica aceasta aminteşte de rafinamentul unui Wallace Stevens, mai puţin construcţia stilistică având elemente de baladă populară.Eul liric este suspendat de reţeaua imaginii, anihilat de aspectul sticlos al metaforei:”Mi-am ridicat privirea către cer/Şi l-am privit în ochii lui albaştri./Aşteptam să-şi închidă pleoapele/Să-şi plouă lacrimile,/Să-mi ude obrazul,/Să-mi spele necazul/De o mie de ani,/logodit cu mine.(Iluzie). >>>>

DOAR TĂCEREA

Aşteaptă.

Noaptea cu stelele ei acoperă cerul şi în inima ta e tăcere .

O tăcere care nu are nevoie de cuvinte.

O poveste în care durerea ta  plânge stingheră.

Aşteaptă  .Iubiri mor şi altele se vor naşte .

Iubiri  înstelate pe mări albastre  şi reci.

O inimă care  tresare  în adâncul ei tainică.

Nopţi în care iubiri înstelate vorbesc despre tristeţi  măcinate de suspine.

E tăcere.O tăcere   care nu are nevoie de cuvinte  ,care nu se poate rătăci în imensitatea cerului ei.

Iubiri se vor mai naşte  în depărtari  neştiute.

Aşteaptă.

Ei iţi vorbesc despre  fericire.O fericire care nu seamană cu a ta  pentru ca e altfel.

O fericire în care se regăseşte universul.Cerul si marea ,viaţa şi nefiinţa.

Noaptea   şi  povestea ei despre sufletele care se regăsesc. >>>>