Cristian Lisandru: „Trotuarul“
Trotuare rulante văzuse prin filmele sf. Şi mormăise că lenea va fi aşa de mare la un moment dat încât probabil va fi inventat un robot care să facă dragoste cu nevasta atunci când tu vrei să vezi meciul de fotbal. Eventual cu trăsăturile tale, un fel de frate geamăn pe care să îl poţi trimite şi la serviciu dacă nu ai chef să te duci. Îşi aduse aminte de un film în care un bărbat găsise modalitatea prin care se putea multiplica, numai că ieşiseră tot felul de necazuri. Totul se terminase cu bine, pentru că fusese vorba despre o comedie pe care o urmăreşti când nu vrei să-ţi pui mintea la contribuţie, afară plouă şi nevasta se duce în vizită la maică-sa, ca să îi raporteze ultimele tale ieşiri în decor. Stătu în faţa porţii – reuşise să cumpere o căsuţă la periferie, avea şi nişte metri pătraţi de curte în care plantase răsaduri de roşii care se ofileau acum sub un soare parşiv – şi se întrebă dacă să pună sau nu piciorul pe trotuarul care se deplasa cu viteză acceptabilă. De ce nu? Uite că primarul ăsta a venit cu o idee interesantă, spre deosebire de alţii. E curios cât de repede s-au mişcat, azi-noapte nu am auzit niciun zgomot… Vecinul care domicilia în curtea din stânga sa îi dădu bună-dimineaţa. Vru să-l întrebe ce părere are despre această minune din faţa caselor, însă acela nu părea deloc impresionat. Ţinea în mână o drujbă – ăsta-i poet, de când ştiu poeţii să mânuiască unelte cu care te poţi accidenta? – şi tăia lalelele de pe alee. >>>>
