Ştefan Doru Dăncuş: „Mircea“
Balta înainta triumfătoare. Apa se scurgea fără rezerve, continuu – eu dormeam. Această cenuşă vulcanică a somnului. Bubuiturile din uşă, scandalul din hol „nu-i acasă, să spargem uşa”, trezirea mea ca o relicvă din spaima de-a fi surprinsă de arheologi… Camera era inundată, apa se scurgea nestânjenită ca un izvor de sorginte cerească. Am călcat cu tălpile goale spre uşă, le-am spus că nu, n-am uitat nici un robinet deschis, că apa vine de la vecinul de sus. Mutrele lor de oameni comuni, stupefiate în faţa acestei evidenţe. Brusca lor transformare din belicoşenia de scară de bloc în „ne scuzaţi”-ul rostit cu voci gâtuite. Reacţia bleagă de pensionari plantaţi în terenul celei mai fertile stupizenii. Pur şi simplu nu mă interesa inundaţia aceea neaşteptată. Am închis uşa înainte de-a mi se face milă de sărmana lor prestaţie existenţială. >>>>
