Ioan Stoenică: „Dansul frunzelor din mine“
Aţi văzut vreodată un râu de ciocolată? E minunat. E ceva care îţi înveleşte tot corpul de căldură şi dulceaţă când te scalzi în el… Ceva care ia forma inimii tale unduindu-se peste tine, mângâindu-te ca un sărut luminat de ultima rază de soare, o rază ce ajunge pe pământ cu întârziere de 8 minute, special ca tu să te poţi bucura mai mult de ea… Un râu de ciocolată, aşa se simte dragostea dacă aşa eşti tu. O ciocolată care nu îţi face rău, o ciocolată care te iubeşte pe tine mai mult decât iubeşte albia prin care curge, o ciocolată ce poate face bine atâtor oameni, oferindu-le o linguriţă… Dar să mănânci cu linguriţa din râul plin de ciocolată, nu e la fel ca şi scăldatul ce face să răsune pădurea toată de voioşie şi minune… Şi tu eşti singurul din râu… Şi atunci… Dacă iubeşti enorm, uriaş de mult ciocolata, şi mai exact… ACEA ciocolată, din râul acela, atunci ai găsit casa din care să nu vrei inima să plece niciodată… căci doar acolo ciocolata curge infinit şi nu mai e nevoie de nimic altceva în afară de ea, nici ca să trăieşti dar nici ca să fii fericit… Să vă cânt… >>>>
