Cristina Bindiu: „Îngerul cu o singură aripă“
Motto: „ şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.”
( Magda Isanos)
Prima dată i se păru că are vedenii. Îşi ridică ochelarii şi-şi frecă ochii îndelung… Era obosit! Prea obosit. De vreo şapte zile lucra încordat, fără să-şi permită mai mult de trei-patru ore de odihnă pe noapte, fără să facă pauză de-o ţigară, fără să se oprească pentru a mânca…
Dada Ioana nu-i spunea niciodată nimic. Strângea de pe masă mâncarea rece şi clătina uşor din cap. Îi simţea privirea caldă, mustrătoare, plină de milă rătăcindu-i pe ceafă, pe şira spinării în jos şi din nou pe ceafă. Compătimirea ei îl îndârjea parcă şi rămânea mai departe în faţa biroului. Ura acel sentiment de compasiune pe care-l citea în ochii şi în atitudinea oamenilor. Îl ura pentru că-l făcea să se simtă mai singur, mai trist, mai … străin de toţi şi de toate. Îl ura pentru că ştia că ei, ceilalţi, nu au cum să înţeleagă, nu au cum să simtă durerea lui… >>>>
