Cristian Lisandru: „Umbrele plutitoare“
Balustrada podului este vopsită în negru şi rece la atingere. Dedesubt, şuvoiul înspumat al fluviului plimbă către o posibilă deltă umbrele colorate care se rotesc ameţitor. Dacă o să plouă, nu trebuie decât să întinzi mâna, de pe mal, îi trecu o idee ciudată prin minte. Ha, ha, Fluviul Umbrelelor, cum de-au uitat ăştia să-l treacă pe hartă? Vă invităm la o croazieră, aduceţi şi ploaia la pachet, învelită în celofan. Miroase a porumb fiert, i se face poftă nebună să înfigă dinţii într-unul, după ce a presărat sare. Multă sare. Umbrelele saltă pe valurile fluviului, iar degetele strâng cu putere balustrada neagră. Paradoxal, ţeava metalică se înmoaie. Nici nu este nevoie să te arunci de aici, ca să te îneci printre umbrele. Poţi să-ţi treci balustrada pe după gât şi să te spânzuri. Se trage doi paşi înapoi, aproape să dărâme un vânzător de ziare care aleargă către celălalt capăt al podului, strigând că iese Atlantida la suprafaţă, chiar în mijlocul unui teren de golf, iar membrii selectului club – Clubul Golfiştilor, he, he! – intenţionează să dea istoria în judecată. Hei, strigă, vreau şi eu un număr. Vânzătorul de ziare îi aruncă unul. Încearcă să îl prindă, dar ziarul zboară peste balustradă. >>>>
