Cezarina Adamescu: Cronică de întâmpinare la volumul „File de jurnal“ de Ana Urma
Desigur, oricine s-ar putea întreba: oare un om obişnuit, nu mai are dreptul de a visa? Ori, îşi mai permite astăzi omul obişnuit să viseze?
Ana Urma ne oferă răspunsul: da, are dreptul. Ea dă mărturie: visul nu costă nimic. În schimb, este nepreţuit. Cât timp visăm, înseamnă că trăim. Vai de cel căruia i s-au terminat visele!
Autoarea de faţă, după cum se prezintă, „un bun creştin”, „mamă, soţie şi bunică”, mărturiseşte: „visul meu este să aleg din tot ce am scris, cele mai frumoase rânduri şi să le adun într-o carte”.
De ce vor oamenii să-şi adune gândurile şi visele într-o carte?
Ca să rămână, evident.
Să rămână undeva, înscrise. Eventual, în MAREA CARTE A VIEŢII, care se scrie necontenit, chiar şi când lumea va înceta să existe.
Un scriitor gălăţean, în vârstă de 84 de ani, a debutat anul acesta, în luna mai, cu o plachetă de versuri la care pigulise întreaga viaţă. Şi a rezumat lucrarea sa în câteva cuvinte, pe care mi le-a scris pe pagina de gardă a cărţii: „Am vrut să rămână şi după mine ceva!” >>>>
