Oana Oţelea: „Continui“
Nu e nimic ciudat în a purta văl pe cap şi aţi respecta religia şi obiceiurile. Dar e interesant să vezi pentru prima oară o astfel de femeie mergând liniştită prin dreptul magazinelor.
Îmi târâi picioarele pe acelaşi drum obositor de la liceu acasă.
Sper să trec cât mai neobservată.
Ziua de ieri a fost îngrozitoare, iar noaptea nu am reuşit să dorm prea bine. M-am trezit tot obosită şi cu o durere ce m-a chinuit jumătate de zi.
E premierea. I-au premiul I.
Nu-mi pasă.
În unele zile de şcoală mă mai aranjam un pic, dar acum nu am de gând.
Nu-mi pasă.
Sunt prea extenuată de viaţă.
Aseară a fost o vreme urâtă. Oare acum e cald sau frig?
Mă uit pe geam. Simt aerul… Nu ştiu.
Toate simţurile îmi sunt amorţite. Mă uit după lume pe stradă… Nimeni. Oare cum să mă îmbrac?
Îmi iau până la urmă pantalonii negri lungi şi subţiri. Dar în sus?
Nu ştiu.
Am pantaloni negri, mă voi încălţa cu balerinii albi. Mă uit în dulap după un tricou. Amândouă tricourile pe care le văd sunt roşii. Hmmm…. atunci îmi zăresc bluziţa mea preferată. E albă, subţire, cu mâneci lungi.
Nimic deosebit.
M-am decis. E posibil să mor de cald, dar nu contează.
Papuci albi, pantaloni negri, bluză albă… >>>>
