Cosmin Ştefan Rădoi: „Evadare din Odesa“
Trezirea “Maximus Patya”
I
Şedea ghemuit pe canapeaua tare, de lemn. Era acoperit cu un palton vechi, gãurit, al tatãlui sãu, plin de pete de sânge şi noroi. Visa, se vedea singur, alergând pe o câmpie. Da, îşi amintea locul din copilãrie, era undeva lângã casa bunicilor. Se vedea pur, liber, aproape sacru. Simţea cã avea sã zboare, pur şi simplu sã se ridice de la sol şi sã-L întâlneascã, sã se contopeascã cu El. Deodatã îşi vãzu bunicii, aceştia zâmbeau, erau fericiţi, ca şi el. Au început sã râdã, haotic, fetele li se inegrisera, se transformau în cenuşã, vântul îi lua şi îi imprăştia peste pãmânturi necunoscute. Începuse sã lacrimeze uşor, erau lacrimi de cristal venite dintr-un suflet insangerat, îşi amintea de copilãrie, de morţi şi de vii, de fraţi şi de surori. Avea frisoane, genul care numai un om pe moarte le poate avea. Deodatã se trezi, ii era frig şi foame, nu se putea mişca. Auzi pe scãrile hanului sunetul cizmelor. Erau cel puţin şapte, dupã modul în care cãlcau realiza pentru ce veniserã. Veniserã pentru el şi ştia asta dar îşi acceptaserã soarta, era resemnat, nu avea scãpare. Deja bãteau la uşã, cu fiecare lovitură în uşa firava de lemn simţea inima cã-i bate mai tare. O luase la goanã, ca un cal sãlbatic fugind de captivitate, dar tot n-avea scãpare. Intraserã în odaie, încãperea gemea de acei oameni înarmaţi, necunoscuţi, nedoriţi. Unul dintre ei citise rapid ceva, nu-şi dãdu seama ce anume iar apoi simţi cãtuşele reci prinzându-i braţele la spate. >>>>
