Aurel Avram Stănescu: „Un liceu la malul mării“
Vă atrag atenţia că personajele sunt imaginare, nu e vorba de noi!
Domnului profesor Vodă
Ca de obicei un nor cenuşiu zdrenţuit pe margini, fugărea alt vălătuc compact şi îl lăsa în urmă pe un cer mov-violet de speranţă, scenă ce se repeta la nesfârşit şi în destinul oamenilor.
În dreptul străzii unde era aşezată şcoala ca un U imperfect, malul se termina brusc descoperind o faleză înaltă îmbrăcată în verdeaţă, castraveciori de mare ţepoşi, arbuşti minusculi, sălcii pitice şi buruieni. Din ierburi apărea pe neaşteptate ca într-un film, o scară nesfârşită parcă a timpului şi oboseai numai coborând zigzagurile cenuşii de beton până pe plajă.
Cam aşa au fost acele dimineţi liniştite când eroul nostru Stani se ducea la şcoala Mircea; totul se repeta gradual începând exact de la mijlocul lunii septembrie în fiecare an când vedeai oraşul agitat în fiecare dimineaţă de copiii care veneau de-acasă cu capul încărcat de vise şi temeri.
Clădirea uriaşă cu zidurile extrem de groase îşi arăta temeinicia, de multe ori copiii îi spuneau Bastilia dar orice clădire poartă amprenta oamenilor care vieţuiesc în ea şi niciodată nu a avut motive s-o numească astfel, cu toate că de multe ori supărările lui trecătoare de elev îl îndreptăţeau. >>>>
