Al. Florin Ţene: „Poezia religioasă – cupă cu înţelepciune“ (cronică la vol. Olgăi Alexandra Diaconu)
Opera poetică de până acum a Olgăi Alexandru Diaconu presupune precedentul absolut al unei experienţe-vitale şi mentale-a iubirii faţă de divinitate şi oameni, determinând atât fascinaţia ambiguă pe care o stârneşte scrisul unei poete talentate, cât şi acel sentiment de uşoară, dar persistentă, bucurie, înregistrat ca un “văl tandru de lumină” atunci când citim volumul de poeme „Năstrapa nevăzută”,apărut la Editura Semănătorul,2008. Folosind în titlu un arhaism, năstrapă, cu înţeles de vas de lut, cană sau cupă, poeta îi dă conotaţia de înţelepciune a divinităţii din care soarbe lumina iubirii.Volumul este structurat în două cicluri: „Năstrapa nevăzută „şi „Căruţa cu flori” a căror tematică se tangenţiază prin consensul neliniştii, indus stilistic printr-o profuzie de întrebări şi îndoieli: ”Dar noi tot nu te-am crezut , /chiar de viaţa ne-a durut/ şi ne-am revoltat mereu/ crezându-ne Dumnezeu” (Ce e trupul cel de lut) sau „De ce scriu mereu poeme/ ca să vărs al meu pahar/ tot crezând că pe-al meu creştet/ Domnul S-a lăsat cu har?…(De ce scriu?…). Descoperim aici o nelinişte emanată de întrebări simptomatice în ordinea „sincretismului” dintre îndoială şi credinţă , perceput de poetă în spaţiul trăirilor sale. Adresându-se direct divinităţii autoarea încearcă să-şi potolească frisonarea eului prin lumina rugăciunii:”Găseşte-mi o cale de mijloc/ s-accept viaţa mea ca un vers/ în care se-nchide tot cerul / ca mie să-mi fiu univers. (E-atâta lumină pe cale).Freamătul ,dorinţa, întrebările ,constituie lanţul trainic al cauzalităţii şi speranţei, prin care doreşte să urce spre dumnezeirea salvatoare.Acestea sunt semne ale unei treceri imposibile, a unor speranţe care rămân „o umbră de vis sub copaci”, fante spre un înalt a cărui imaginare consumă toate posibilităţile de rugă şi visare ale eului liric , învăluit într-o dorinţă ontologică ,o pascaliană trestie gânditoare. >>>>
