Livia Dimulescu: „Memorie cu iarba proaspată“
Domnule doctor, mi-am pierdut frunzele.
Cine esti dumneata?
Sunt Copacul din gradina spitalului. Copacul pe langa care treceti si nu-l vedeti. Nu stati de vorba…
Stau de vorba cu pacientii.
Care pacienti?! Cu Iarba Proaspata? Cu Veverita de la salonul 4?!
Cu ei…cu altii. Sunt pacienti in tot spitalul. Pe trei nivele…
Domnule doctor, nu vreau sa mai dorm in pat cu Iarba Proaspata. Ma gadila! Si eu sunt batran, chel,…nu am nicio frunza….A venit toamna.
Iarba Proaspata te insenineaza. S-apoi e pasnica, blanda, generoasa.
E prea generoasa. Ma plictiseste. Zice ca sunt arogant, artagos, ca am pielea grunjoasa.
Fii si dumneata mai tolerant. E bine sa avem prieteni.
In spital, ma rog, aici la noi la clinica, toti suntem prieteni. Zambim unii la altii…si nu e bine.
De ce nu e bine?
Zambesc, spre exemplu, si la Veverita. Or, nu-mi place. Nu vreau sa-mi placa toti colegii din spital. Nu-mi plac nici infirmierele. Imi ranesc coaja, sangerez, supurez…chicotesc pe seama noastra. As vrea sa stau intr-o rezerva. >>>>
