Daniel Mitru: „Adăpostul“
- Arătaţi-mi, vă rog, cele mai frumoase flori pe care le aveţi, surâse Emil către vânzătoarea mărunţică. Să fie aşa, ca pentru o ocazie deosebită.
- O ocazie deosebită cu o doamnă deosebită? ciripi şi florăreasa, cu un zâmbet ce îi împachetă toată faţa în riduri.
- S-ar putea spune şi aşa… De fapt, primesc o vizită. E prima în adăpostul meu cel nou şi vreau să fac impresie.
- Uitaţi aici, avem nişte lalele foarte frumoase… proaspete şi vioaie. Aşadar, v-aţi mutat în casă nouă?
- Ah, e un pic cam mult spus. Să zic aşa, e ca o repetiţie. Da, lalelele arată chiar bine.
- Sau trandafirii aceştia? Avem şi roşii, şi albi, şi galbeni… se agită femeia cea mărunţică, vârându-i sub ochi mai multe bucheţele viu colorate. Deci vă pregătiţi?
- E bine să fii mereu pregătit. Cum spun eu de câte ori am ocazia: toată viaţa ar trebui să ne pregătim.
Emil clătină din cap cu subînţelesuri şi oftă încet mângâind vag petalele unui trandafir alb.
- Sunt de seră?
- Da, de seră. Aşa sunt toate. E cam greu la vremea asta cu flori de grădină. Dar să ştiţi că astea arată mai bine: cresc altfel, se păstrează altfel… Să vă arăt şi un crin? >>>>
