Cosmin-Ştefan Rădoi: „Adio, Jaruşka“
Douăzeci şi ceva de ani s-au scurs prin venele astea, deja bătrâne înainte de vreme. Sunt pictor, sau, cel puţin, am fost odată…acum nu mai pun mână pe pensulă iar creionul îmi tremură între degete, de parcă ar fi posedat şi aş ţine isasi Sfântă Cruce în mână, cu cap de grafit.
Dar poate că sunt posedat, poate că în mine domneşte o legiune, sau poate mai multe, poate sunt unealta diavolului, precum creionul mai sus menţionat…
Poate sunt posedat de minciună, dezamagre, decepţie, teamă, anxietate, în orice caz, nu am mai atins pânza de cel puţin trei sau patru ani, nu de când ea a plecat, nu de când i-am atins ultima dată pielea albă a spatelui sau rochia verde de mătase, cu flori de mac roşu precum buzele ei, ce atrăgea priviri şi albine, precum un bazar de miere turcească…
Da, mi-o amintesc perfect încă, imaginea ei mi-e tipărită fix pe retină, precum în vechile tradiţii păgâne ruseşti…doar că eu nu am murit, nu fizic, cel puţin, dar cale lungă nu mai este…
În camera întunecată, în patul bătrânei Parkova, corpul îmi este de plumb, corpul şi toate organele din el, dar parcă inima îmi este şi mai grea, strivindu-mi cutia toracică precum ciocanul unui executioner sau o blesemata presă de măsline, legată cu funie de jur-împrejur. >>>>
