Cristian Lisandru: Proză foarte scurtă
LĂUTARUL…
Mi-a plâns la ureche un bătrân lăutar, sătul de nopţi prefăcute în zi, de muzică şi de toţi mesenii lumii în faţa cărora a stat cu vioara într-o mână şi cu dor de singurătate în cealaltă. L-am rugat să îmi cânte „Vânzătoare de plăceri” şi, după ce i-am oferit o sută de mii, mi-a declarat slăbindu-şi nodul de la cravată că toată viaţa a vândut cui a vrut să asculte filozofie pe note muzicale. În jurul nostru, doi ospătari urcau scaunele pe mese, dând de înţeles că şi petrecerile de pomină se termină la un moment dat, iar bătrânul lăutar, mângâind vioara lui veche, mi-a fredonat „Să-mi cânţi cobzar” şi m-a petrecut până la uşă îngânând „Du-mă acasă, măi tramvai”… Am plecat împleticindu-mă, poate pentru că vinul fusese prea bun şi cursese repede, dar mai degrabă pentru că mă cuprinsese o beţie de viaţă şi am dorit să fiu mahmur în drumul spre casă. Bătrânul lăutar a rămas ca o stană de piatră în uşa cârciumii, făcându-mi semn către vioară şi salutându-mă cu o plecăciune până la pământ. „Domnule”, mi-a strigat, „toţi au plecat de lângă mine pe trei cărări, iar eu nu m-am îmbătat decât cu bucuria din sufletul lor”… Se retrăgea noaptea cu paşi catifelaţi şi o nouă zi arunca asupra cartierului zvon de nelinişti. M-am uitat încă o dată în urmă şi l-am văzut pe lăutarul fără nume aşezat pe treptele locantei, depunând cu gesturi aproape tandre vioara veche în cutie. M-am gândit în acel moment că nu-ţi trebuie Stradivarius pentru a picura dorul din stoarcerea corzilor şi am început o nouă zi cu zâmbetul pe buze… Mahmur de viaţă… >>>>
