PROZĂ – Adriana Vidroiu Stanca (Spania): „Liniştea începe niciodată“
Era spre dimineata…
Zapada lucea in reflexe albastrui, copaci ca de sticla se insirau de- a lungul cararii ce duce spre sat. 
Aburi si ceata, totul parea prafuit, indefinit si totusi, atat de real…
Casele scunde ale targului se ingramadeau la intrarea intunecata a drumului ce duce spre moara, iar in mijloc, imbracat in luminite palide, multicolore, se vedea parculetul.
Imediat, la dreapta, cand treceai spre piata cu tarabe si magazine cu grilaje de fier, incepea un gang ce ducea spre podetul de peste rau care unea partea veche a satului cu cartierul de blocuri.
Aburi si ceata, indefinite si totusi atat de reale, casele tradau o existenta a lor, ca niste pagini misterioase ale vietii…
In piata, o multime de chipuri, sau naluciri ale inchipuirii mele, ori poate ale memoriei, ma strigau pe nume, apoi dispareau definitiv, ca in secunda urmatoare, apareau chipuri noi, voci ciudate si numele meu, rostit ca un ecou. >>>>>>>>
