TÂNĂRUL SCRIITOR

Opera poetică de până acum a Olgăi Alexandru Diaconu presupune precedentul absolut al unei experienţe-vitale şi mentale-a iubirii faţă de divinitate şi oameni, determinând atât fascinaţia ambiguă pe care o stârneşte scrisul unei poete talentate, cât şi acel sentiment de uşoară, dar persistentă, bucurie, înregistrat ca un “văl tandru de lumină” atunci când citim volumul de poeme „Năstrapa nevăzută”,apărut la Editura Semănătorul,2008. Folosind în titlu un arhaism, năstrapă, cu înţeles de vas de lut, cană sau cupă, poeta îi dă conotaţia de înţelepciune a divinităţii din care soarbe lumina iubirii.Volumul este structurat în două cicluri: „Năstrapa nevăzută „şi „Căruţa cu flori” a căror tematică se tangenţiază prin consensul neliniştii, indus stilistic printr-o profuzie de întrebări şi îndoieli: ”Dar noi tot nu te-am crezut , /chiar de viaţa ne-a durut/ şi ne-am revoltat mereu/ crezându-ne Dumnezeu” (Ce e trupul cel de lut) sau „De ce scriu mereu poeme/ ca să vărs al meu pahar/ tot crezând că pe-al meu creştet/ Domnul S-a lăsat cu har?…(De ce scriu?…). Descoperim aici o nelinişte emanată de întrebări simptomatice în ordinea „sincretismului” dintre îndoială şi credinţă , perceput de poetă în spaţiul trăirilor sale. Adresându-se direct divinităţii autoarea încearcă să-şi potolească frisonarea eului prin lumina rugăciunii:”Găseşte-mi o cale de mijloc/ s-accept viaţa mea ca un vers/ în care se-nchide tot cerul / ca mie să-mi fiu univers. (E-atâta lumină pe cale).Freamătul ,dorinţa, întrebările ,constituie lanţul trainic al cauzalităţii şi speranţei, prin care doreşte să urce spre dumnezeirea salvatoare.Acestea sunt semne ale unei treceri imposibile, a unor speranţe care rămân „o umbră de vis sub copaci”, fante spre un înalt a cărui imaginare consumă toate posibilităţile de rugă şi visare ale eului liric , învăluit într-o dorinţă ontologică ,o pascaliană trestie gânditoare. >>>>

mi-e teamă că iubitul meu o să rămână cu spanacul din solar… şi eu cu bambusul din vază! viaţa nu mai ţine cont de nimic, ea aranjează cărţile, ea trişează! aşa s-a întâmplat şi cu Felix! a rămas hoinar prin capitală!

uneori, mi-e teamă şi de toamnă, de sacul ei în care îmi strânge anii, jocul prin foc cu timpul… care mă învaţă statornicia deşertului! şi-aş putea spune: “red. am obosit să fac parte dintr-o lume care consumă spaime, taste şi replici robotizate, o lume obişnuită cu supradoze de prostie, de iluzii… o lume care te depăşeşte atunci când vrei să-i vorbeşti despre iubire! ea alege mereu viitorul prezentat ca o tornadă, o bulboană, care te trage prin gura unui diavol!”.

şi balansul meu se întreabă ce iubire să aleagă… reală sau virtuală? “mâine am să mă sinucid între sânii tăi!” sau “noapte bună, fir de busuioc!”, George sau Felix? şi voi alege realitatea, căci sunt inima palmelor lui! şi-l voi învăţa să scrie: “Love never loses its way home”, şi-l voi învăţa să-mi deseneze pe suflet… cel mai puternic simbol adinkras! >>>>

Noaptea de Sânziene

Să crezi în dragoste

Chiar dacă te îndurerează!

**************

Ramuri înmugurite de noul dor

Mâinile se caută prinse-n adorare

Petrecere, Trecere

Sevă pulsând spre desăvârşire

Vecină cu imperceptibila trecere

A secundei ce bate insistent

La poarta timpului prezent.

**************

Respirul egal, ochiul piedut

În imensitatea înstelată, albastră

Timpul abandonat spre gloria gândului.

**************

Sublimă-nălţare pe tărâmul devenirii

Noaptea de veghe

În efemera noastră trecere

Pe pamânt! >>>>

Cuvântul, racordat la tehnică şi progresul comunităţii, şi-a descoperit noi virtuţi. Astfel, în scris sau vizualizat, poate face înconjurul lumii stocând informaţia culturală, politică, sociologică.

El devine un reper subtil, un personaj controversat pe scena unui Teatru Mundi, căpătând o perspectivă multidimensională în mişcarea ce transformă percepţia şi înţelegerea. S-a afirmat adeseori despre cultura mass-media că deplasează câmpul gravităţii sistemului nostru de referinţă, că pune problema în termeni de realitate şi de pseudorealitate.

Că astăzi trăim mai multe realităţi o simţim din plin, dar impresia celei mai puternice realităţi aparţine radioului şi televiziunii. Filmul, teatrul, literatura, deschid calea de acces spre real prin intermediul cuvântului scris sau rostit, prin rapiditatea şi modalitatea lui de transmitere, transformând chiar comunicarea la care se mai adaugă plusul şi aportul imaginaţiei.

Avea dreptate Baudelaire când o saluta pe regina facultăţilor: imaginaţia, „divin înrudită cu infinitul.” Dacă o carte scrisă se adresează în primul rând naţiunii, o pagină rostită din aceeaşi carte îşi mai adaugă şi puterea auditivă care subminează sensibilitatea şi afectivitatea. >>>>

Vă  atrag atenţia că personajele sunt imaginare, nu e vorba de noi!

Domnului profesor Vodă
Ca de obicei un nor cenuşiu zdrenţuit pe margini, fugărea alt vălătuc compact şi îl lăsa în urmă pe un cer mov-violet de speranţă, scenă ce se repeta la nesfârşit şi în destinul oamenilor.

În dreptul străzii unde era aşezată şcoala ca un U imperfect, malul se termina brusc descoperind o faleză înaltă îmbrăcată  în verdeaţă, castraveciori de mare ţepoşi, arbuşti minusculi, sălcii pitice şi buruieni. Din ierburi apărea pe neaşteptate ca într-un film, o scară nesfârşită parcă a timpului şi oboseai numai coborând zigzagurile cenuşii de beton până pe plajă.

Cam aşa au fost acele dimineţi liniştite când eroul nostru Stani se ducea la şcoala Mircea; totul se repeta gradual începând exact de la mijlocul lunii septembrie în fiecare an când vedeai oraşul agitat în fiecare dimineaţă de copiii care veneau de-acasă cu capul încărcat de vise şi temeri.

Clădirea uriaşă cu zidurile extrem de groase îşi arăta temeinicia, de multe ori copiii îi spuneau Bastilia dar orice clădire poartă amprenta oamenilor care vieţuiesc în ea şi niciodată nu a avut motive s-o numească astfel, cu toate că de multe ori supărările lui trecătoare de elev îl îndreptăţeau. >>>>

Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat: (conştient sau nu) principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme, etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege.

Harul lui Dumnezeu stă tocmai în a iubi şi a accepta ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti în întregime, ceea ce nu se aplică tiparului tău de viaţă şi de viziune, deoarece tocmai prin aceasta tu recunoşti Infinitatea lui Dumnezeu în creaţia Sa, puterea şi suveranitatea Sa absolută.

Unde ar mai fi harul divin dacă  iubeşti pe cine te iubeşte şi placi numai ce îţi face bine, dacă  accepţi doar ce îţi serveşte şi aprobi numai ce ţi se potriveşte ţie?… >>>>

Nu e nimic ciudat în a purta văl pe cap şi aţi respecta religia şi obiceiurile. Dar e interesant să vezi pentru prima oară  o astfel de femeie mergând liniştită prin dreptul magazinelor.

Îmi târâi picioarele pe acelaşi drum obositor de la liceu acasă.

Sper să trec cât mai neobservată.

Ziua de ieri a fost îngrozitoare, iar noaptea nu am reuşit să dorm prea bine. M-am trezit tot obosită şi cu o durere ce m-a chinuit jumătate de zi.

E premierea. I-au premiul I.

Nu-mi pasă.

În unele zile de şcoală mă mai aranjam un pic, dar acum nu am de gând.

Nu-mi pasă.

Sunt prea extenuată de viaţă.

Aseară  a fost o vreme urâtă. Oare acum e cald sau frig?

Mă  uit pe geam. Simt aerul… Nu ştiu.

Toate simţurile îmi sunt amorţite. Mă uit după lume pe stradă… Nimeni. Oare cum să mă îmbrac?

Îmi iau până la urmă pantalonii negri lungi şi subţiri. Dar în sus?

Nu ştiu.

Am pantaloni negri, mă voi încălţa cu balerinii albi. Mă  uit în dulap după un tricou. Amândouă tricourile pe care le văd sunt roşii. Hmmm…. atunci îmi zăresc bluziţa mea preferată. E albă, subţire, cu mâneci lungi.

Nimic deosebit.

M-am decis. E posibil să mor de cald, dar nu contează.

Papuci albi, pantaloni negri, bluză albă…  >>>>

Trezirea “Maximus Patya”

I

Şedea ghemuit pe canapeaua tare, de lemn. Era acoperit cu un palton vechi, gãurit, al tatãlui sãu, plin de pete de sânge şi noroi. Visa, se vedea singur, alergând pe o câmpie. Da, îşi amintea locul din copilãrie, era undeva lângã casa bunicilor. Se vedea pur, liber, aproape sacru. Simţea cã avea sã zboare, pur şi simplu sã se ridice de la sol şi sã-L întâlneascã, sã se contopeascã cu El. Deodatã îşi vãzu bunicii, aceştia zâmbeau, erau fericiţi, ca şi el. Au început sã râdã, haotic, fetele li se inegrisera, se transformau în cenuşã, vântul îi lua şi îi imprăştia peste pãmânturi necunoscute. Începuse sã lacrimeze uşor, erau lacrimi de cristal venite dintr-un suflet insangerat, îşi amintea de copilãrie, de morţi şi de vii, de fraţi şi de surori. Avea frisoane, genul care numai un om pe moarte le poate avea. Deodatã se trezi, ii era frig şi foame, nu se putea mişca. Auzi pe scãrile hanului sunetul cizmelor. Erau cel puţin şapte, dupã modul în care cãlcau realiza pentru ce veniserã. Veniserã pentru el şi ştia asta dar îşi acceptaserã soarta, era resemnat, nu avea scãpare. Deja bãteau la uşã, cu fiecare lovitură în uşa firava de lemn simţea inima cã-i bate mai tare. O luase la goanã, ca un cal sãlbatic fugind de captivitate, dar tot n-avea scãpare. Intraserã în odaie, încãperea gemea de acei oameni înarmaţi, necunoscuţi, nedoriţi. Unul dintre ei citise rapid ceva, nu-şi dãdu seama ce anume iar apoi simţi cãtuşele reci prinzându-i braţele la spate. >>>>

Octavian Curpas (Arizona) in dialog cu Lucretia Berzintu (Israel)

Daca ar fi sa poata da timpul inapoi, Lucretia Berzintu ar alege sa isi faca din jurnalism o profesie. A practicat toata viata gazetaria ca pe inca o pasiune, alaturi de fotografie si calatorii. Nu ii displace nimic in ziaristica si daca ar fi sa spuna ce o atrage cel mai mult, ar fi interviurile. Poarta intotdeauna cu ea aparatul de fotografiat si reportofonul… Pentru ca nu stie niciodata cand se iveste prilejul sa intalneasca oameni deosebiti. Iar cand sansa ii scoate in cale asemenea persoane, le propune imediat o discutie ad hoc.  De-a lungul timpului, Lucretia Berzintu a relatat printre altele, despre evenimentele revolutionare din Basarabia din perioada 1990 – 1991, dar si despre framantarile ce au marcat Chisinaul in aprilie anul acesta sau despre pregatirea Romaniei pentru intrarea in NATO. A purtat dialoguri pe diverse teme cu personalitati precum Ala Mandacanu, Presedinta Comunitatii Moldovenilor din Quebec, scriitorul Al. Mirodan, dramaturg, publicist, editor si directorul – proprietarul revistei lunare israeliene de limba romana ”Minimum”, Dumitru – Dorin Prunariu, primul si singurul cosmonaut roman din lume sau Eduard – Ovidiu Ohanesian, fost ziarist la Romania Libera, rapit in Irak. Lucretia Berzintu locuieste din 1997 in Israel, stat pe care l-a ales pentru ca aici are numerosi prieteni, evrei originari din Iasiul copilariei ei, ce s-au oferit sa o ajute. Israelul a surprins-o frumos, tara este minunata, iar faptul ca a calcat pe locurile mentionate in Biblie a emotionat-o in mod deosebit. In patria mama, i-au ramas o fiica maritata la Oradea, o nepotica si trei surori -  una la Botosani si doua la Bacau, plus alte rude si prieteni. Ea insasi afirma ca nu a parasit definitiv Romania, ci doar pana cand va sosi momentul ca si la noi sa se poata trai in coditii de normalitate. Lucretia Berzintu s-a nascut in judetul Bacau. >>>>

Ochii-mi stau culcati,

In vazduhul rosu de vara.

Imi sunt sclavi induplecati,

Sa te priveasca par sa-mi ceara.

************

Si imi par sa nu-mi mai para,

Caci noaptea vine, de departe.

Si imi par sa planga ceara,

Peste gandurile desarte. >>>>

Revista de cultura FAMILIA si Muzeul Tarii Crisurilor din Oradea, anunta lansarea cu succes a romanului DAVA – roman fantasy ce reprezinta debutul tinerei oradence Raluca David. Autoarea este eleva in clasa a XII-a la Colegiul national “Emanuil Gojdu”. Evenimetul a avut loc in Cetatea Oradea si au participat peste 100 de invitati, oameni de cultura, iubitori de literatura si jurnalisti.

Ioan Moldovan, redactor-şef revista Familia: „Raluca David este încă adolescentă şi îşi trăieşte fanteziile imaginaţiei şi tot orizontul purităţilor vârstei cu bucuria şi entuziasmul unui suflet îndrăgostit de idealitate şi chemat de aventurile visului. Dar face această experienţă cu o seriozitate ce ne face să credem că scrisul acestei ore a vieţii sale nu este decât promisiunea unor experienţe mult mai adânci pentru care cucerirea acestei Dave aurorale în romanul de debut nu se arată decât începutul unei lungi serii de cuceriri literare.”

Raluca David:„Am ştiut întotdeauna că noi, cei de pe-aci, ne tragem din nişte zei bătrâni cu bărbile lungi, lungi, stufoase şi pline de poveşti. Pe la 15 ani am început să scormonesc în încâlceala de fire albe şi am scris un roman despre asta. Am clădit o cetate. Haideţi înăuntru!”

Romanul e disponibil în librăriile Diverta din ţară si pe www.dol.ro >>>>

Motto: ”Critici voi, cu flori deşarte,

Care roade n-aţi adus –

E uşor a scrie versuri

Cînd nimic nu ai de spus.”

(Criticilor mei, M.Eminescu)

La 120 de la moartea sa, ”Pentru noi, aici în Israel, Eminescu este viu, l-am luat cu noi şi-l creştem mai departe în sufletele noastre”.

http://www.youtube.com/watch?v=SMMm4E6C6KA

Nasa a pus numele lui Eminescu unui crater de pe planeta Martie, considerat poet naţional al României:

https://sse.jpl.nasa.gov/multimedia/display.cfm?IM_ID=6144

Iată ce înseamnă Eminescu pentru unii israelieni originari din România, pentru cei care mi-au acordat interviuri pe această temă:

Dr.DOREL SCHOR (scriitor umorist, gazetar şi cronicar plastic israelian de limba română):

Am copilărit la Botoşani;

Am absolvit liceul Laurian din Botoşani;

Am fost student la Institutul de Medicină din Iaşi…

Apoi am lucrat ca medic în judeţul Botoşani şi am colaborat mulţi ani la ziarul judeţean ”Clopotul” şi o vreme am fost secretarul literar al Teatrului Botoşănean, numit (cum nu?) ”Mihai Eminescu”.

Aceasta este aria, cred eu, cea mai legată structural, sentimental şi mental de poetul naţional al României (Ipoteşti, biserica Uspenia, teiul din Copou…).. Nu am intrat în vreo casă de botosănean, fie el ţăran din Stăuceni sau Răchiţi, muncitor din municipiu, pensionar sau gospodină în care să nu se afle, mai vechi sau mai nou, un volum cu poezii de Eminescu. Cred că asta înseamnă identificare, mândrie, refugiu, visare…

Mama mea, care ne-a părăsit la vârsta de 93 de ani, recita din Luceafărul sau, în momentele grele, din glossă: ”ce e val ca valul trece, tu rămâi la toate rece…”.

Sună foarte încurajator. Şi demn!

SHAUL CARMEL ( poet, publicist – Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor de limbă română):

Până aproape de plecarea mea spre Israel, adică mai exact până la 28 de ani, el a fost oxigen, adică respiram Eminescu, am trăit Eminescu, vin din oraşul în care a trăit el, din Botoşani, i-am închinat aici în Israel de nenumărate ori seri, cu ocazia zilei de naştere, cu ocazia zilei morţii.

Mihai Eminescu este un exemplu pentru orice poet din lume. Păcat că nu a fost exportat de România, ca alţi mari scriitori, cum au făcut alte ţări. E foarte greu să recuperezi după 100 de ani, un mare scriitor, dar  toată lumea face efort.

Mihai Eminescu a fost tradus în ebraică de-a lungul anilor, încă de prin anii 1920. Printre ultimele cărţi,  a fost cea tradusă de Ahuva Bat-Hana, poetă şi traducătoare, care nu se mai află printre cei vii.

Recent a apărut în ebraică cartea Luceafărul, Editura Onyx, Haifa, 2008, Tomy Sigler, redactor Denise Idel, cu o prefaţă (în ebraică)semnată de Andrei Fischof (nota mea). >>>>

Domnule doctor, mi-am pierdut frunzele.

Cine esti dumneata?

Sunt Copacul din gradina spitalului. Copacul pe langa care treceti si nu-l vedeti. Nu stati de vorba…

Stau de vorba cu pacientii.

Care pacienti?! Cu Iarba Proaspata? Cu Veverita de la salonul 4?!

Cu ei…cu altii. Sunt pacienti in tot spitalul. Pe trei nivele…

Domnule doctor, nu vreau sa mai dorm in pat cu Iarba Proaspata. Ma gadila! Si eu sunt batran, chel,…nu am nicio frunza….A venit toamna.

Iarba Proaspata te insenineaza. S-apoi e pasnica, blanda, generoasa.

E prea generoasa. Ma plictiseste. Zice ca sunt arogant, artagos, ca am pielea grunjoasa.

Fii si dumneata mai tolerant. E bine sa avem prieteni.

In spital, ma rog, aici la noi la clinica, toti suntem prieteni. Zambim unii la altii…si nu e bine.

De ce nu e bine?

Zambesc, spre exemplu, si la Veverita. Or, nu-mi place. Nu vreau sa-mi placa toti colegii din spital. Nu-mi plac nici infirmierele. Imi ranesc coaja, sangerez, supurez…chicotesc pe seama noastra. As vrea sa stau intr-o rezerva. >>>>

“Critica literară dă contactul cu opera ca lucru înfăptuit…”
-Domnule Al.Florin Ţene cunoscând faptul că dumneavoastră aţi debutat cu poezie la vârsta de 18 ani în revista clujeană TRIBUNA, îmi permit să vă întreb, cât din viaţa omului este poezie?

Al.Florin Ţene-În luna mai se împlinesc 50 de ani de la debutul meu cu poezia Eu m-am născut când… De atunci tot scriu şi public. Având în vedere că omul prin construcţia sa psihică este o fire contemplativă şi imaginativă, că din cele mai vechi timpuri el a creeat mitul Edenului/Paradisului/Raiului, cu accepţiunea lor mitic-terestră, creştin-celestă sau secundă (apartenenţa dublă a omului la profan şi la sacru prin dualismul, cum zice Ion Popescu Brădiceni, caracteristic materiei spirit), viaţa omului e plină de poezie. Finalmente Poezia a demarat pe teren magico-mitic, s-a dezvoltat ca idee sau ca viziune religioasă şi culminează ca idee sau viziune filosofică-utopică şi, după aceea, social-politică. Poezie este ducerea la grădiniţă a copilului, plimbarea cu familia în parc, cu prietena şi prietenii, întoarcerea acasă cu un buchet de flori, pescuitul pe marginea unei ape, privirea unui tablou, etc. Poezia îşi dezvăluie existenţa şi menirea în viaţa socială a omului, este inventarierea idealităţilor, iar poetul nu face decât, prin inspiraţie,transpiraţie şi talent să o aducă  în semiotic, în paradisul cuvintelor. Poezia nu este numai muzică şi nici numai o suită de imagini. Nu este însă nici o simplă suită muzicală de gânduri. Este o suită muzicală de gânduri emoţionale. >>>>

Un scriitor stimabil din Buzău mi-a dăruit ultimul volum de poeme al tinerei Oana Şerban, „Silogismele agapé-ului”. Din păcate, concluziile cronicarului sunt tocmai pe dos faţă de exerciţiile de admiraţie ale prefaţatorului acestei cărţi elegante sub aspect material (deşi cu greşeli de corectură, de exemplu când â, când î, chiar pe aceeaşi pagină), tipărite sub egida Fundaţiei haşdeienilor. Aşadar, autoarea nu versifică uşor, ci bolovănos, nu „filtrează prin capacitate nativă şi sensibilitate politropică multiple experienţe culturale”, ba strecoară inabil silogismele idolilor culturali, în sfârşit, nu are o „contribuţie personală la îmbogăţirea registrului liric în general”, ci, forţând prozodia, leagă zdravăn versurile în cătuşe.

Fără a dori să scad cu ceva însemnătatea preocupării artistice a Oanei Şerban, se poate afirma că jocurile ei intelectualiste o ţin departe de poezie şi mult mai aproape de poematizare. Dorinţa de a conecta poezia la alte surse decât cele frecventate în mod obişnuit de tânăra generaţie de autori reprezintă un risc şi nu o îndrăzneală şi foarte puţin calea potrivită pentru inovări de substanţă. Transplantul de motive culturale livreşti creează pretextul de poezie şi nu poezia însăşi. Inundate de preţiozităţi, versurile sunt reci: „Tot şi nimic se naşte din idei./ >>>>

Literatura pentru mine reprezintă cea mai clară exprimare a gândurilor şi trăirilor în timp, o binecuvântare pe care ţi-o dă Dumnezeu, când el doreşte şi cât  trebuie să transmiţi prin cuvinte. Una este să scrii şi alta este să-ţi citească cineva, cândva, rândurile scrise şi să se contopească cu trăirile transmise de autor. Nu poţi decât în timp să te pregăteşti pentru acest moment sublim, pentru că altfel nu vei reuşi să transmiţi decât ceva  minuscul din universul tău. Cuvintele sunt rodul experienţei şi al imaginaţiei, iar dacă acestea sunt ample, ceea ce vei scrie va fi bine primit şi degustarea cititorului va fi maximă. Nu întâmplător cei care au avut rezonanţă maximă în literatură sau în general în artă, în viaţa personală au plătit un tribut mai mare s-au mai mic, pentru că întâi trebuie să cunoşti, să dobândeşti experienţă, să plângi, să te bucuri etc. şi mai apoi să scrii. Când începi să scrii trebuie să renunţi la multe tentaţi, la principi care ţi-ar umbri cuvintele şi să laşi imaginaţia şi  magica clipă divină să te atingă. .Numai aşa vei fii în consonanţă cu tine şi cu cei ce vor găsi răgaz să  citească  ce ai scris şi să se bucure în acele momente, iar mai apoi să nu regrete că şi-au risipit timpul inutil. Scrisul este  cea mai tainică şi imensă bucurie pe care o trăieşti pentru că atunci, poţi atinge cele mai înalte trepte ale cunoaşterii. Trebuie să vibrez când aşterni cuvintele, să uiţi de alte îndeletniciri şi priorităţi pentru a te catapulta într-o altă atmosferă, cu alte temperaturi şi trăiri, astfel înţeleg eu să scriu, iar dacă aceste elemente îmi lipsesc, renunţ la sublim în faţa unui nou destin. >>>>

Douăzeci şi ceva de ani s-au scurs prin venele astea, deja bătrâne înainte de vreme. Sunt pictor, sau, cel puţin, am fost odată…acum nu mai pun mână pe pensulă iar creionul îmi tremură între degete, de parcă ar fi posedat şi aş ţine isasi Sfântă Cruce în mână, cu cap de grafit.

Dar poate că sunt posedat, poate că în mine domneşte o legiune, sau poate mai multe, poate sunt unealta diavolului, precum creionul mai sus menţionat…

Poate sunt posedat de minciună, dezamagre, decepţie, teamă, anxietate, în orice caz, nu am mai atins pânza de cel puţin trei sau patru ani, nu de când ea a plecat, nu de când i-am atins ultima dată pielea albă a spatelui sau rochia verde de mătase, cu flori de mac roşu precum buzele ei, ce atrăgea priviri şi albine, precum un bazar de miere turcească…

Da, mi-o amintesc perfect încă, imaginea ei mi-e tipărită fix pe retină, precum în vechile tradiţii păgâne ruseşti…doar că eu nu am murit, nu fizic, cel puţin, dar cale lungă nu mai este…

În camera întunecată, în patul bătrânei Parkova, corpul îmi este de plumb, corpul şi toate organele din el, dar parcă inima îmi este şi mai grea, strivindu-mi cutia toracică precum ciocanul unui executioner sau o blesemata presă de măsline, legată cu funie de jur-împrejur. >>>>

si cand am vrut sa te sarut

lumina a asnit peste buza fantanii

si am sorbit

un inger

****************

fara sa stiu de ce zbor

somnul te nascocea

ca pe o haina aurita a sufletuluiu

in care stateam infasurata

si vie

si cand am vrut sa te sarut

am tasnit catre cer

si tu ai devenit floare

si parfum

si vis

****************

si ultima mea amintire… >>>>

“In afara de arta,care e condamnata de mult

de curiozitatea iadului sau de nepasare,

ingerii ma deranjeaza,insa

nu ma surprind niciodata cand vin

sa-mi ofere fructe de ceara perfect imitate.

Cat despre mine, prefer un mar viermanos

Rabdarii lor solemne, prezumtioase. ‘

(ROBERTO SANESI)

scrisul meu are timp incepe iar sa imi bata inima poate ar vrea sa fie intr-un alt trup cu treizeci si ceva de ani in urma nimic nu se compara cu bucuria lungilor plimbari cu mama de mana pe faleza dunarii se spune ca inima nu doare dar tine al dracului de tare ca o ghiara tine cu ce sa va servesc doamna zambet naiv dar indraznet ce tanara e fata asta cati ani o fi avand scrieti o noua carte despre ce sunt ani de zile de cand merg in aceasta cafenea ma asez la aceeasi masa langa fereastra spre oras fata de masa alba cu patratele rosii odata am numarat toate patratelele asteptam nici nu mai stiu ce dar la capatul celalalt era rupta si am uitat numarul acelasi loc  aceeasi mocheta verde inchis arsa de mucuri de tigara imi plac locurile vechi neschimbate simt ca nu trece timpul pot ramane aceeasi doar chipurile se schimba acum serveste la masa o tanara as dori o cafea cu doua pliculete de zahar si un suc fara acid de care sa fie ce complicat ce fel de suc sa fie e atat de important… >>>>

MOARTEA E PENTRU BOGAŢI

Cât de goi sunteţi!

Dezbrăcaţi

De sufletele

Voastre

Jalnice,

Patetice!

Nu puteţi

Simţi

Nimic!

Nici frigul vieţii,

Nici căldura morţii,

Sufocantă,

Epatantă,

Luxoasă…

Căci ea,

Moartea,

E pentru cei

Ce nu o vor!

Pentru bogaţi!

Iar viaţa…

Viaţa

E pentru

Tâlhari,

Pentru sărmani… >>>>

- Arătaţi-mi, vă rog, cele mai frumoase flori pe care le aveţi, surâse Emil către vânzătoarea mărunţică. Să fie aşa, ca pentru o ocazie deosebită.

- O ocazie deosebită cu o doamnă deosebită? ciripi şi florăreasa, cu un zâmbet ce îi împachetă toată faţa în riduri.

- S-ar putea spune şi aşa… De fapt, primesc o vizită. E prima în adăpostul meu cel nou şi vreau să fac impresie.

- Uitaţi aici, avem nişte lalele foarte frumoase… proaspete şi vioaie. Aşadar, v-aţi mutat în casă nouă?

- Ah, e un pic cam mult spus. Să zic aşa, e ca o repetiţie. Da, lalelele arată chiar bine.

- Sau trandafirii aceştia? Avem şi roşii, şi albi, şi galbeni… se agită femeia cea mărunţică, vârându-i sub ochi mai multe bucheţele viu colorate. Deci vă pregătiţi?

- E bine să fii mereu pregătit. Cum spun eu de câte ori am ocazia: toată viaţa ar trebui să ne pregătim.

Emil clătină din cap cu subînţelesuri şi oftă încet mângâind vag petalele unui trandafir alb.

- Sunt de seră?

- Da, de seră. Aşa sunt toate. E cam greu la vremea asta cu flori de grădină. Dar să ştiţi că astea arată mai bine: cresc altfel, se păstrează altfel… Să vă arăt şi un crin? >>>>

« Autoare harnica, mai mereu inspirata , decenta in expresie si cautari formale.

Respingand  vulgaritatea limbajului ce tinde sa devina o emblema a tinerei poezii  incurajate in Romania anilor 2000 de catre critici influenti, poeta ANGELA BACIU-MOISE  si-a stabilit un loc special in peisajul cultural al Dunarii de Jos dar, aproape in egala masura, a devenit cunoscuta si apreciata in mai multe alte centre literare.

Amintesc doar cuvintele frumoase despre poezia sa rostite la Iasi, recenziile favorite din reviste bucurestene si tiparirea poemelor in ultimii ani la Cluj.

De curand editura « Limes », condusa de indraznetul MIRCEA PETEAN a publicat cea de a  XII-a placheta  de versuri a Angelei BACIU-MOISE, mai mult ca sigur cea mai importanta din cariera ei, legata, din pacate, de o experienta tragica, dezvaluita sobru in mentionarea ce precede motto-ul.

« De maine pana mai ieri, alaltaieri » este una dintre cele mai acute trairi intr-o poezie dominata de suferinta si de spectrul mortii. Poemele sunt redactate in maxima febra, expresie a unei dureri profunde, marturisite  cateodata, tainuita adesea. Densitatea ideilor pare greu egalabila, sentimentele au o goana nebuna, parcurgand stari clare sau confuze, de la chinul atroce, la deruta, de la resemnare la revenirea la vitalismul generat de increderea in poezie, de la deznadejdea nestapanita la meditatie de care nu  ne putem lipsi. >>>>

Nu stau într-un oraş medieval, de tipul Sibiului sau al Sighişoarei, nici într-o metropolă poluată ca Bucureştiul. Undeva, în nordul ţării, în Bucovina, e şi vatra mea. A Dornei, mai exact. Vorbesc aşadar de Vatra Dornei City.

Cel mai plăcut loc pentru o lectură cred că rămâne foişorul din parc. Aici am răsfoit ,,Molly Flanders” pe la 15 ani, pentru că acasă mi-era teamă să nu mă prindă mama. Apoi, în ultimul an de liceu, printre cărţile de comentarii pentru bacalaureat, citeam cu prietenele (pe roluri, se înţelege) pasaje din ,,Incantaţia dragostei”. Râdeam uneori atât de mult încât am băgat în sperieţi şi bietele veveriţe!

Iarna, la Cabana Schiorilor, cu prietenii la un vin fiert, în inima pârtiei de schi, citeam din Cioran. Si nu doar gândurile erau in amurg, ci si noi toţi, în faţă cu pahare de vin fiert cu scorţişoară. E un loc special, o babilonie boemă, unde auzi italiană, engleză, germană. O maşină de scris veche e aşezată în colţ pe o etajeră antică din lemn. Îmi plac mult şi celelalte exponate: un fier cu cărbuni, două oale de lut umplute cu ouă încondeiate, ceasul din lemn…Hmm, a fost tare frumos! Mă delectam cu pesimismul lui Cioran pentru că nu ştiu să schiez…Ruşine să-mi fie!

Pentru teze mergeam mereu în incinta…Catedralei Catolice, aflată în imediata apropiere a liceului. Printre un acatist pentru Sfântul Anton şi altul către Sfântul Spiridon, repetam cu voce tremurandă: fui, fuisti, fuit, fuimus, fuistis, fuerunt. >>>>

LĂUTARUL…

Mi-a plâns la ureche un bătrân lăutar, sătul de nopţi prefăcute în zi, de muzică şi de toţi mesenii lumii în faţa cărora a stat cu vioara într-o mână şi cu dor de singurătate în cealaltă. L-am rugat să îmi cânte „Vânzătoare de plăceri” şi, după ce i-am oferit o sută de mii, mi-a declarat slăbindu-şi nodul de la cravată că toată viaţa a vândut cui a vrut să asculte filozofie pe note muzicale. În jurul nostru, doi ospătari urcau scaunele pe mese, dând de înţeles că şi petrecerile de pomină se termină la un moment dat, iar bătrânul lăutar, mângâind vioara lui veche, mi-a fredonat „Să-mi cânţi cobzar” şi m-a petrecut până la uşă îngânând „Du-mă acasă, măi tramvai”… Am plecat împleticindu-mă, poate pentru că vinul fusese prea bun şi cursese repede, dar mai degrabă pentru că mă cuprinsese o beţie de viaţă şi am dorit să fiu mahmur în drumul spre casă. Bătrânul lăutar a rămas ca o stană de piatră în uşa cârciumii, făcându-mi semn către vioară şi salutându-mă cu o plecăciune până la pământ. „Domnule”, mi-a strigat, „toţi au plecat de lângă mine pe trei cărări, iar eu nu m-am îmbătat decât cu bucuria din sufletul lor”… Se retrăgea noaptea cu paşi catifelaţi şi o nouă zi arunca asupra cartierului zvon de nelinişti. M-am uitat încă o dată în urmă şi l-am văzut pe lăutarul fără nume aşezat pe treptele locantei, depunând cu gesturi aproape tandre vioara veche în cutie. M-am gândit în acel moment că nu-ţi trebuie Stradivarius pentru a picura dorul din stoarcerea corzilor şi am început o nouă zi cu zâmbetul pe buze… Mahmur de viaţă… >>>>

CUM PLÂNGE CERUL ÎN NOROI…

Mă fulgeră tăcerile în gânduri

şi ochi-mi scapără-ntrebări

cum să opresc furtuna

născută între noi

din nepăsarea clipei?

… priveşte cerul nostru

– cum plânge în noroi -

din rănile durerii

curg ploile tăcerii

ca un potop de vorbe…

Mă biciuiesc cuvintele în gânduri

şi nu pot să opresc furtuna

ce-mi sapă-n ochii goi

o mare de tăceri… >>>>

ALBE & RECI
1-
mesele sunt rotunde domnilor
mesele sunt rotunde

străzile s-au plictisit de culoarea lor

neagră
porţile încă-i mai latră pe trecători
încă-i mai latră
iar zidurile sunt atât de ocupate de umbrele lor încât

sufletele şi-au pierdut răbdarea
aşteptând în trupuri şi-n văzduh

2-
în caiete
am poeme şi cifre

în trup sânge şi femei

azi

nu voi mai pomeni

nici de patrie
nici de Dumnezeu

nimic despre mine
azi
voi face dragoste cu alaska doar
şi mă voi spăla cu lacrimile ei

albe & reci
ridicându-mă deasupra lumii
precum un avion de război
imens

cât o inimă de câine >>>>

Motto: Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.

Lucian Blaga

- Bădiţă Vasile, nu mă lăsa aici, bădiţă Vasile! Vreau acasă la mama! Nu mă da la străin… Bădiţă Vasile !…. Bădiţă Vasile….

Plânsul fetiţei se suprapuse peste fluieratul trenului  într-o chemare dureroasă… Vasile tresări din somn leoarcă de sudoare, cu un geamăt adânc… Pe ferestrele largi, lumina cenuşie începea să se prelingă de-a lungul pereţilor…. Se ridică în capul oaselor cu greu şi–şi coborî, cu un geamăt, picioarele de pe marginea patului. La cei aproape 80 de ani nici picioarele şi nici restul  trupului nu-l mai ascultau ca în tinereţe. Patul scârţâi….bătrân şi el….

– Ce ai, măi omule, iar nu ai somn? Floarea se răsuci bodogănind cum făcea de obicei. Şi ea avea pe 70 de ani, dar nu-şi pierduse decât agerimea picioarelor. Limba îi rămăsese la fel de aprigă şi-l ţinea sub stăpânirea ei  de peste 50 de ani…Iar inima… parcă mai neînduplecată ca în tinereţe…

– Am visat-o iar pe soru-mea, Garafina… plângea Floareo, plângea şi se ruga de mine să n-o las la străin….Ce-o fi fost de capul meu să nu-mi fac milă de-un suflet de copil… Pe obrajii bătrânului se scurseră două lacrimi. Le şterse apăsat să nu le vadă femeia … >>>>

,,În vis ningea cu pas uşor, te aşterneai pe nea / Şi nu eram săraci ,
în trup purtam cărări de maci”*

Tălmăcirea poeziei nu durat prea mult. O zăbavă care m-a ajutat să mă ajut eu pe mine însămi. Nu o să intru în teorii literare şi în clişee îngurgitate de aceia care trăiesc prin scheme sau în forme goale (funcţia catartică a literaturii etc.). Noi, fiinţele, suntem poveşti. Eu aşa cred: fiecare cu discursul lui, mai complicat sau redus la dimensiunile unei nuvele de duzină. Din păcate, unii nu au reuşit să adune mai mult decât datele răzleţe ale vreunei schiţe. Cu replici scurte, repetate şi fără de temei.

Mă întreb: de ce nu ar avea şi o poezie o dezlegare a ei?
O să vă deschid filele din povestea unei Ilene Cosânzene sau a unei domniţe, ai cărei dinţişori de lapte sunt plini de seminţe de mac. Genunchii scrijeliţi, plini de pământ, îi dau o savoare aparte! Pe rochiţa cu buline roz, al cărei guler nu prea se zăreşte din cauza zulufilor rebeli şi încâlciţi (şi acum, cam tot la fel au rămas), se pot observa urme de zahăr vanilat. Pe atunci domniţa nu era adepta aspartamului. Îşi trece mânuţa dolofană (marcată de cinci gropiţe în dreptul fiecărui deget de chibrit) prin părul des pentru a se asigura că nu pierduse pe cărare mănunchiul de culoarea unui foc de hârtie creponată.

Cred că Zaţul de mac pierdut în dans uitat e capătul acestei poveşti. Şi, credeţi-mă, vă spun cu inima pe inimă (bate cam tare, o fi efectul noilor pastile de slăbit?), nu întotdeauna sfârşitul unui basm e fericit. Sper şi vreau să pot crede că m-am înşelat… >>>>

Trenul coboară încet…apoi urcă un mic deal…şi iar coboară…urcă şi coboară, coboară şi urcă… şi totul se repetă ca şi cum nimic important s-ar întâmpla. Sunt acţiuni obişnuite…simple şi chiar fără sens, şi totuşi… trenul urcă şi coboară, iar câteodată merge drept şi numai micile zgâlţâiri îi fac pe pasageri să îşi amintească că sunt într-un tren şi nu la ei acasă, în dulcele şi căldurosul pat.

Offf, trenul astă…mă face să mă simt aşa ciudat…şi totuşi…poate nu e el de vină…poate totul e doar în mintea mea…Iar cartea asta îmi dă o stare… Citesc „Portretul lui Dorian Grey” de Oscar Wilde…felul în care a ajuns această persoană, aproape că trăieşte portretul în locul lui…parcă viaţa nu mai e a lui, i-a fost furată pur şi simplu atunci, în acea clipă… „Cât e de trist!Voi îmbătrâni şi voi deveni îngrozitor şi oribil. Dar tabloul acesta va rămâne veşnic tânăr. Nu va fi niciodată mai bătrân decât această zi de iunie…ce bine dacă lucrurile ar fi stat invers! Dacă aş fi fost eu cel care să rămână veşnic tânăr şi tabloul să îmbătrânească!” şi poate că asta ar însemna să renunţăm la ceea ce înseamnă viaţă, la a trăi… Totul ar dispărea…

Iar trenul încetineşte uşor uşor, ca şi cum s-ar apropia de vreo gară şi ar fi obligat să oprească pentru a mai lua câteva persoane nerăbdătoare să ajungă în locurile mult dorite sau nu. Totuşi nu se vede nici o gară… dar trenul încetineşte…  >>>>

Am sufletul albastru voroneţ.
Însă lichid, icoana se strecoară
din gândul ce mă poartă, călăreţ,

din dorul ce mă urcă sau coboară
pe-o flacără în iadul certăreţ,
căci visu-mi cu altă linişte se-nsoară,

şi, doar a mea, tânjind albul făpturii,
`n altarul gol, îngenunchează şúga.
Nu îi ţin piept, mi-e siluită fuga
şi tulburat e-ntregul cer al gurii.

Consoanele răzleţe sunt doar sluga
tăcerilor de plumb dar ştiu că urii
îi sunt de-ajuns. Doar ochii tăi, azúrii,
şi albul lunii martie îmi sunt ruga. >>>>

………Nea Jean era „şerif” întro comună pierdută pe hartă. Adică şef de post. Era o slujbă bună, căci singura treabă pe care o făcea, era să joace cărţi cu ajutorul lui, celălalt „apărător” al legii. Necazuri existau, ca peste tot de altfel, chestia era să ştii cum să le ocoleşti. Dacă aveai o bască albastră cocoţată în vârful capului, nu însemna că erai mânz de prăsilă. Închisese şi nea Jean ochii de atâta ori, încât, câteodată, avea impresia că doarme din picioare. Problema era că şi ochii ăştia închişi de prea multe ori, începeau să doară până la urmă.

Cu o săptămână în urmă, fostul lui coleg George, un copil, că nici douăzeci şi doi de ani împliniţi nu avea, îşi pusese capăt zilelor aruncându-se cu capul înainte întro fântână secată. Îl treziseră din moţăiala lui de după amiază, să-i spună că e acolo jos şi încă mai dă din picioare, dar nu ştiau cum să-l scoată, că poate reuşeau să-l salveze, că poate… Că poate, da… Poate în filme. Îl scoseseră de scos dar Georgică arăta de parcă intrase la apă. Îl înmormântaseră creştineşte,  spunându-şi unul altuia că fusese un accident, „a alunecat şi a căzut domne’, ce vrei, se mai întâmplă!…”

Mda… Fusese un băiat bun şi lumea era rea şi vorbea că se aruncase din cauza Miţei, că ea îşi făcea de cap cu altul şi că George aflase şi… Şi din cauza asta, era gata-gata să se omoare şi fata că înghiţise un pumn de pastile, dar avusese noroc că o descoperiseră la vreme şi o repeziseră la spital. >>>>

TRISTEŢE
Un glas de înger de-ar deveni şoapta mea,

Iar marea-n lacrimi de s-ar transforma,

Şi norii grei de-ar fi să glăsuiască,

Tumultului rotund să povestească

Tristeţea mea !

În astă lume crudă, de păcate plină,

Unde nimic şi nimeni, oful nu-ţi alină,

Dragostea pură este cea care învinge

Durerea-adâncă ce te face-a plânge

Iubirea juvenilă !

Din ochii-mi trişti se scurg lacrimi amare,

Cu mintea-mi răvăşită contemplez în zare,

Şi soarta-mi este scrisă. Fără pată.

Şi-atunci se-ntreabă inima-mi îndurerată:

Ce e dragostea oare ?

E oare purul înger fără de păcat ?

E poate… însăşi demonul cel necurat !

E oare trandafirul roşu-purpuriu ?

Sau poate… nu, eu nu mai ştiu

Ce poate fi ! Un spin adânc şi-nsângerat ?

Sau visul minunat… >>>>

Motto: Rostul nostru nu va fi acela de a contempla, fără atitudine şi de a ne lăsa în voia celor ce năzuiesc să ne uzurpe până la dispariţia totală, prefăcând zilele vieţii noastre în apăsare grea şi creînd” scaune de judecată” ale arbitrariului, acolo unde şedeau oameni cuminţi”..

Noi avem o istorie ce ne legitimează şi  deasupra noastră un singur Judecator.”

Artur Silvestri
Îndemnuri către tineri

Dacă vreodată vă veţi gândi să spuneţi ceva despre cei dragi, despre cei apropiaţi, despre cei ce v-au fost alături în clipe grele, sau v-au ferit de primejdii, v-aţi pus  întrebarea cum v-aţi fi exprimat bucuria, dragostea, mândria pentru realizările celor iubiţi, sau ale voastre, recunoştinţa, fidelitatea, ori răspunsul la mâna caldă întinsă la nevoie? Dacă nu v-aţi pus întrebarea, sigur aţi făcut-o exprimând măcar o dată unul  din aceste sentimente. Nu întotdeauna cuvintele au fost cele care v-au ajutat cel mai mult. Uneori o privire, o atingere de mână, o floare, un zâmbet v-au făcut fericiţi.

Şi totuşi cuvintele sunt daruri nepreţuite. Sunt nestemate, sau otrăvuri; sunt calde sau reci, întreţin viaţa sau  o pot ucide.

Ele singure constituie imperii nesfârşite. Unele sunt purtătoare de culoare, de căldură şi dau sens vieţii. Sunt surse de energie, şi uneori leacuri mai puternice decât orice medicament miraculos scornit de mintea omenească. >>>>

,,Artă – singurul surâs al tragediei noastre ». (L. Blaga)

,,Condiţia umană nu se ameliorează decât prin educaţie şi prin cultură”. (N. Iorga).
Sub genericul  Primăvara poeţilor la Liceul Teoretic ,,L. Blaga” din Constanţa s-a desfăşurat o lecţie deschisă Ziua mondială a poeziei, susţinută de prof. Anastasia Dumitru împreună cu elevii clasei a VIII-a D. Activitatea a avut loc chiar în ziua debutului festivalului, Primăvara poeţilor, în data de 23 martie 2009. Iniţial am fost invitaţi la biblioteca Universităţii Ovidius, unde este şi sediul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor la un maraton poetic, apoi am participat la activitatea de la liceul nostru.

Ca argument pentru desfăşurarea aceastei activităţi educative au fost evenimentele lunii martie. În data de 3 martie am sărbătorit ziua scriitorului, în data de 21 martie-Ziua Mondială a poeziei, instituită de Conferinţa Generală UNESCO din 2000, tot pe 21 martie a fost -Ziua copacului în Italia. Sărbătoarea reînnoirii şi unităţii omului cu natura, pe 27 martie –Unirea Basarabiei cu România (1918), unde ne-am amintit de poetul Basarabiei -Grigore Vieru, 27 martie -Ziua Internaţională a teatrului. Am început cu 1 Martie -mărţişorul, am trecut la 8 Martie- Chipul mamei în literatura română şi încheiem cu 31 martie, când s-a născut Nichita Stănescu (1933). Era de datoria noastră să marcăm toate aceste evenimente. >>>>

Joi, 2 aprilie, ora 17, o zi si o ora speciala intr-un loc care a devenit special:Libraria Mihail Sadoveanu din Bucuresti, unde aveam sa ne “intalnim” inca o data cu Artur Silvestri la lansarea celor două carti : In memoriam Artur Silvestri –marturii tulburatoare si Zile de neuitat.Frumusetea lumii cunoscute de Artur Silvestri lansare ce a adunat la Libraria Sadoveanu zeci de suflete care l-au cunoscut pe Artur Silvestri – personal sau electronic doar- , l-au apreciat si au respirat impreuna cu el “aerul “ Romaniei Tainice.

La deschidere, scriitoarea Mariana Braescu Silvestri  ne destainuie cu durere despre soţul ei Artur Silvestri : ,,Avea acea însuşire, rară, stranie, să simtă lucruri ce aveau să se întâmple. Era deznădăjduit doar la gândul că nu va reuşi să termine lucrurile importante ce le avea de făcut. Pentru că simţea că viaţa ce i s-a dat se va termina  prea repede. ” Insa , cu toate acestea, dupa cum ne aminteste sotia Mariana Braescu ,acest Mare Om continua sa ramana printre noi prin Opera Sa , prin incercarile sale de zeci de ani de a reinvia Romania Tainica si de a salva valorile Patrimoniului Romanesc.

Prima carte, În memoriam Artur Silvestri cuprinde marturiile celor care l-au cunoscut si iubit. Este o carte “frumoasa, nascuta in lacrimi“ dupa expresia doamnei  Teodora Mindru, editor coordinator al volumului.

A doua carte, Frumusetea lumii cunoscute Zile de neuitat , de Artur Silvestri, publicata postum , este un jurnal album ce cuprinde gandurile mentorului Artur Silvestri. Daca prima carte este o carte a emoţiei, a doua- ce cuprinde ultimele luni ale lui Artur Silvestri, in ultima plecand in “ceturi argintii“ este un volum pe care cititorul care l-a cunoscut macar electronic pe Artur Silvestri, îl inunda cu lacrimi pe fiecare pagina.  Fiecare rand din cartea constituita din mici insemnari precum :Suflete pure, Doi catei din vecini, Cateva ore in natura, ne dezvaluie un alt Artur Silvestri. >>>>

• Stimată Doamnă Mariana Brăescu Silvestri,
Vă rog să primiţi mulţumirile mele pentru coletul cu cărţile „In memoriam Artur Silvestri” şi pentru tot ce faceţi pentru cultura românească.

Am citit şi recitit cartea care mi-a adus satisfacţie şi tristeţe în acelaşi timp. Din lectura cărţii reiese că Doamna Mariana Brăescu Silvestri a dat dovadă de măiestrie şi pricepere, adunând, ca firul din „pânza Maicii Domnului”, mărturii tulburătoare despre cel ce a fost Voievodul scrisului românesc – prof. dr. Artur Silvestri, savant enciclopedist şi poliglot – Omul mare cu deosebite calităţi sufleteşti şi de cunoaştere şi apreciere a oamenilor – români adevăraţi.

Se observă şi din aceste scrieri că dr. Artur Silvestri a reuşit să strângă în jurul său şi în A.R.P. un număr mare de români, precum Iisus pe ucenici, care au devenit apostoli ai culturii şi limbii române, ai credinţei ortodoxe. Ucenicii l-au urmat doar pentru exemplul lui de cărturar luminat şi Om cu iubire de semeni şi fapte bune pentru cei mulţi. Toţi îi ascultau îndemnurile, sfaturile şi au acţionat în folosul neamului, fiind apărători ai valorilor perene ale culturii române, oameni care nu aşteaptă nimic de la nimeni – precum Maestrul.

De asemenea, din carte răzbat sentimente de sinceritate, smerenie şi iubire pentru mentorul şi sfătuitorul lor. Aceşti români adunaţi din toate colţurile lumii într-o Românie a tainei, pentru a-şi exprima durerea, suferinţa la plecarea dintre noi a Maestrului, dar şi satisfacţia că l-au cunoscut, s-au întrecut în a cinsti memoria şi opera savantului Artur Silvestri, de a cărui căldură umană, apreciere, prietenie şi generozitate s-au bucurat. >>>>

Stimate dl.Al.Florin Ţene aş dori pentru cititorii revistei să ne spuneţi prin câteva cuvinte cine sunteţi? Mă refer la cealaltă jumătate  omul şi nu scriitorul.

1-Fiind un geamăn,născut în Drăgăşani,judeţul Vâlcea,în 1942,se justifică jumătatea de care faceţi vorbire în întrebare.De mic îmi plăceau să pătrund frumuseţea obiectelor.Le priveam altfel decât prietenii buni la matematică.Ei urmăreau cunoaşterea adevărului,pe când eu urmăream înţelegerea frumosului.Pe când eram în clasa a XI-am înfiinţat cenaclul literar Gib I.Mihăescu în cadrul Casei de Cultură .la şedinţele cenaclului participau:Virgil Mazilesc,Radu Vasile(viitorul prim ministru),Nicolae Cochinescu(în prezent procuror la Curtea Supremă de Justiţie),prof.Emil Istocescu,etc.Pe când eram student la facultatea de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic din Baia Mare am înfiinţat în aceastră localitate cenaclul Nord,împreună cu regretatul poet Vasile Radu Ghenceanu,Ion Ghiur şi pictorul Mihai Olos.Iar la Cluj-Napoca am înfiinţat cenaclul Vasile Sav,toate funcţionează şi astăzi.Aceste iniţiative nu le-am păstrat numai pentru mine.Le-am lăsat şi gândului,pe care îl urmam.
Ce reprezintă pentru dumneavoastră scrisul şi în ce împrejurări a-ţi debutat? >>>>

Nu mai simt regrete, nu mai simt durere… Zboară, suflet drag… Satul meu e departe, amintirile îmi vegheaza somnul,  îmi sarută cicatricile, amintirile îmi sunt mereu adapost.

Satul meu e departe… Prietenii la fel… Nu fiţi trişti prieteni, “c’est la vie!”… Nu fiţi trişti, mă regăsiţi în răsăritul soarelui, în zborul vrăbiilor, mă regăsiţi în fiecare lacrimă, ne regasim în fiecare vis, în fiecare lucru… Nu trebuie să vă ating ca să vă simt, nu trebuie să stăm faţă în faţă să ne privim… Nici timpul, nici distanţa nu ne pot despărţi, prieteni…

În lumina lunii vedeţi sângele meu… La rândul meu, în fiecare stea, văd câte un prieten: Cristi, Mari, Lili, Ioana… Sunteţi tot ceea ce sunt, sunt tot ceea ce sunteţi… Razele soarelui sunt lacrimile mele, seninul, ochii mei, picăturile de ploaie sunt lacrimile cerului ce plâng depărtarea, mugurii sunt lacrimile copacilor… Lacrimile amintirii sunt lacrimile sufletului meu… >>>>

Gânduri de început pentru o nouă zidire în Cuvânt

În sfârşit, ideea cuprinderii într-un nou volum de versuri a creaţiei poetice, mai vechi sau mai recente, semnate de doamna Valentina Bişog – a biruit. Cum ar fi zis bătrânul cărturar: ”biruit-a gândul”. A biruit gândul curat şi proaspăt, după atâtea îndoieli de sine, ezitări.

Şi iată-i din nou acasă pe copiii spirituali, care se risipiseră fortuit prin lume. E un triumf indubitabil al slovei “alese şi culese” cu trudă şi cu migală; iar autoarea vine în întâmpinarea noastră, a cititorilor săi de ieri, de azi, -dintotdeauna-, cu ofranda unor poeme cu totul aparte.

Dorinţa vie şi neostoită a cititorilor de poezie bună şi foarte bună a mai cunoscut o împlinire; în standurile librăriilor şi în rafturile bibliotecilor se răsfaţă noul volum de versuri, concentrat într-o supermetaforă, ce devine şi titlu: „Două lacrimi de cer….”.

Înveşmântate în ţinuta de gală a modernităţii, poemele Valentinei Bişog îşi permit uneori, după ruperi abrupte de ritm, volute originale prin clasicism şi se revarsă torenţial în matca apelor încă învolburate ale postmodernismului. Acest ”parcurs” generează el însuşi identitatea creaţiei. Este, poate, şi farmecul inconfundabil al demersului liric recunoscut de cititor.

Universul liric este populat cu teme îndeobşte întâlnite la marii clasici ai literaturii române şi universale – de fapt, la toţi poeţii lumii. Atracţia dominatoare asupra lectorului vine dintr-un fluid secret al emoţiei, care comunică şi “se comunică”. Numai ajunse la rădăcina zidirii poetice, sentimentele se coagulează în mărturisiri descătuşate, făcute în faţa unui confident suprem, câmpul imaculat al fiecărei pagini nescrise încă. >>>>

LABIRINTUL SINGURĂTĂŢII

Voi…
ce ştiţi să opriţi
căderea clipei
în cupa gândului
deschis ca o floare de mai…
nu vă fie teamă
de rătăcirea
prin labirintul singurătăţii…

Voi sunteţi măsura
sublimei cutezanţe
şi mărturia „ a toate” –
voi…
ce năzuiţi a săpa fântâni
spre a găsi izvorul
celei mai pure
creaţii…

Voi…
ce ştiţi a smulge
stâncii
aurul cuvintelor…
cuvinte ce şi-au ascuns în adâncuri
cu teamă… strălucirea…
luaţi aminte la călăuze
ce vă surâd
cu chip de înger… >>>>

- Nu muntele e inalt, ci noi suntem prea jos; asa si despre viitor!

- Simplitatea are superioritatea ei anume, prin aceasta strafulgera virtualitatea filosofiilor!

- Unde exista o rana vor veni si doua-trei muste!

- Omul de buna credinta nu va zice nicodata ca tu esti un lingusitor daca-i vorbesti frumos, dar cel rau asa va zice!

- De prea multa invarteala si moara de vant se toceste cu vremea!

-Multi cer support  spre a avea sa  dea mita doctorului, in loc sa ceara acestuia sa renunte la mita!

- Prea multa privire la bani poate aduce albeata pe ochi dar si ciuma pe creer!

- Pana si bucuria unui copil privind o floare din camp e un semn divin!

- Majoritatea oamenilor intelepti isi atribuiesc lor pacatele multimii, ca astfel dovedindu-le sa poata fi inlaturate fara a supara pe nimeni!

- Dumnezeu nu are nevoie de banii nostrii, ci de frumusetea noastra spirituala!

- Iubirea barbatului pentru nevasta sa este un lucru sfant si civilizat!

- Iubirea necesara omenirii pentru a fi fericite insa, nu in relatiile sexuale extrafamiliare se cauta, ci in frumusetea noastra spirituala si  de asigurare a celor necesare existentei familiei!

- Nu nedreptatesc nici filosofia taranului nostru truditor care afirma ca, “omu-i dracu”! >>>>

CERCUL COSMOGONIC AL IUBIRII

Gânditoare ca un zefir care işi poartă paşii prin lume,iubirea adevarată rămâne un centru al  universului.

Ea are timp să depene povestea din petale de stele ,are timp să făgăduiască destinului un sublim împacat.

A ramas iubire  cât să salveze lumea de la dezastrul sfârşitului.

Undeva  se mai înalţă o stea pentru că a crezut  în nemurirea  începutului .

Un răsărit   care să îmbrăţişeze marea,un surâs  al  tainicului.

Iubirea   nu va rămâne stingheră aşteptând într-o parte de lume unde valuri nu pot ajunge,unde sufletele s-au depărtat de ţârm.

Miracolul răsăritului.Visezi pentru că eşti atât de uman construit din întrebări care aşteaptă răspunsuri din cântece care alungă tristeţea singurătăţii.

Iubirea umanităţii  are puterea de a aduce eternitatea mai aproape.

Cantecul nostru   s-a înălţat   dintr-un poem cosmogonic,din neliniştea unui luceafar care dorea să frânga cercul singurătăţii cosmice.

Gânditoare ca un zefir care işi poartă paşii prin lume,iubirea adevărată rămâne un centru al universului.

Undeva se mai naşte o stea  aşteptând   …………

Din adancimile mării ,valul vorbeşte despre naufragiate săruturi……. >>>>

• Al.Florin Ţene: Prin apariţia revistelor ctitorite de Marele Om de cultură Artur Silvestri se definitivează Monumentul Spiritual al acestuia atât de necesar memoriei lui, dar mai ales prietenilor care nu-l vor uita niciodată. Succes…

• Aurel Anghel: Vă multumesc mult ca mă tineti în continuare aproape. Mărutisesc că îmi lipsesc mult scrisorile Lui Artur Silvestri, un prieten de la distanţă, pe care l-am simţit foarte apropiat, un mentor spiritual care mi-a dat curajul sa merg mai departe.

Voi continua să rămân aproape de revistele ARP atâta vreme cât mă vor ţine puterile. Anul acesta voi trece pe 23 iunie de 71 ani.

Cu bucurie, gânduri bune si doriri pe măsura sufletului celui care ne-a ţinut aproape.

• Elena Buica -Toronto: Stimata Redactie,

Mă bucură acest email cu anunţul revistelor. Vă felicit pentru activitatea nobilă pe care o duceti. Vă sunt aproape cu gândul si cu inima. M-am aşternut pe citit şi apoi pe scris.

Cu mult drag >>>>

SUFLETUL…

Sufletul meu parcă e un cerc alb
Gândurile curg libere
Ca niste pete de culoare albastre
Cercul meu e alb
Şi e atat de larg
Şi e atât de adânc
Albul acela parcă
Mi se desface în aripi
Uneori…
Când gândul e mai sălbatic
Ceva purpuriu începe să-mi
Nască în suflet
Ceva purpuriu…
Şi ceva alb, ca o sabie
Îmi taie de multe ori râul,
Râul meu de lumină
Şi apă …de lacrimi…
Când găndul sălbatic
Urlă şi strigă …
O floare albastra coboară
În cercul meu alb
Şi o mână care îi mângâie
Frunzele…şi o gură..
Care-i sărută petalele
Şi-mi rosteşte usor
Printr-un alt gând purpuriu
Îmbinat cu lacrimi albe
„Primeşte pacea copilă!” >>>>

NATURA MEA STATICA SI ABSURDA

in stanga: mere sangerande si altele palide, toate de un cubism cezannian

dreapta: sticle ciobite, cu multi ochi

Pe masa fara de umbre si fara de lumini

irisii imprastiati pot vedea:

paralelipiped ce a rapit si a inchis cuvinte,

grau intarit in coaja, paine

si,pe un prosop verde timid, un creion murdarit de la atata scris

un cutit inecat de Negrul.

Lumina bolnava a lampii, sugrumata de filament

isi lauda prin dare peretele

cand alb innebunitor, cand galben grav, cand gri

si tabloul de Kandinsky, covor.

___________________

FIECARE STRADA CU POVESTEA EI

Fiecare strada isi are povestea ei: o dala pierduta, o iubire (ne)uitata,

un vis canin, un muzeu, un erou, un magazin…

Azi, ochii tuturor sunt parca niste cuburi de gheata

se dilata la vazul petuniilor, turbulente, debordante de carmin

se topesc in aerul egean, tracic, mediteranean

Cum spuneam, trec pe acea strada

imi plimb pasii tacuti pe acel drum pietruit de cine stie cand

Nici urma de tine! >>>>

Precizare.

Pentru ca întâmplările să pară reale, nu de puţine ori personajele poartă numele adevărate

O zi,

Sfârşitul lui iulie pe autostrada Bucureşti – Piteşti. Km 84 ..Era  vară toridă în emisfera nordică a planetei şi  o zi caniculară, plină de agitaţie în acest spaţiu.

Construcţia autostrăzii nu este finalizată dar lui Laur nu-i pasă… este student, a terminat stadiul obligatoriu de trei săptămâni de muncă patriotică şi după ce

s-a urcat într-un TIR găsit de ocazie, se îndreaptă spre capitală.

Trebuie să ajungă în Gara de nord iar şoferul va face un mic ocol să îşi lase noua cunoştinţa în preajma gării. Omul a fost încântat de veselia debordantă ce a întrezărit-o în tânărul acela drăguţ, care nu s-a ferit să-i mărturisească; că timpul irosit la lucrările de pe podul unde au fost repartizaţi, să dea cu lopata, îl

consideră pierdut, după cum trebuia să facă obligatoriu şi în facultate multe materii din programa şcolară.. inutile.

Toate însă făceau parte din aşa zisa pregătire şi educaţie a viitorilor specialişti puşi să conducă, un oarecare proces de producţie.

Din gară trebuie să ia trenul, să ajungă în oraşul natal unde locuiesc părinţii şi a petrecut copilăria, până la terminarea liceului, când a plecat spre alte centre universitare.

În timp ce alerga prin Gara de nord l-a străbătut iar sentimentul acela ciudat de tristeţe care punea deseori stăpânire  pe el. >>>>

COPACUL FRÂNT DIN TRUNCHIUL DE RUGINĂ

e desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viaţa către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tample şi crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abţin -
mi-e fierul mâinii greu şi-i toamnă, în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primavara în ruga serii, plină
de-amara mea răşină şi-atunci
să îl ascult cum creşte şi vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

__________

RUGA SERII

cum ruga serii amuţi-n cuvinte
şi steaua-i grea, delirul vorbei creşte
doar munţii ning apusuri violente
şi dorm-adorm picturile rupestre
din ochiul patimirilor absente. >>>>

Interviu cu scriitorul Al.Florin ŢENE, Preşedintele LIGII SCRIITORILOR din România

1.Credeţi că asistăm odată cu apariţia internetului şi la o nouă mişcare literară mondială?

1-Apariţia internetului a revoluţionat modul rapid de trasmitere a informaţiilor,dar şi al literaturii,în general al cunpoaşterii operelor de artă,în cele mai îndepărtate colţuri ale Terrei.Acest mod tehnic de trasmitere este un mijloc de comunicare cu o rază de acţiune fără precedent,capabil să împletească mediile culturale mai strâns ca oricând.Dacă inventarea tiparniţei a deschis drumul primei mari revoluţii în sfera comunicării dintre oameni,apoi televiziunea, acum prin apariţia internetului a fost declanşată a treia mare revoluţie de acest fel.

Odată cu dezvoltarea internetului a apărut şi cititorul de internet şi,tot odată,scriitorul pe internet.Astfel internetul a început să formeze două categorii,aşa cum apariţia tiparniţei a format scriitorul de carte şi cititorul de carte,înlocuind menestrelii şi ascultătorii acestora.De fapt ,internetul poate fi considerat drept ce mai recentă dintr-o serie de schimbări evolutive petrecute de-alungul secolelor în domeniul formelor de comunicare.Trecerea de la comunicarea orală la cea scrisă,cea de la scris la tipar şi apoi cea de la tipar la comunicarea prin radio,televiziune şi apoi  internetul s-ar putea să pară a fi evoluţii destul de neutre. În acest context internetul are o influenţă asupra mişcării literare mondiale ca suport electronic influenţând stilul lucrărilor care vor devenii mai concis şi alert,inclusiv esteticul.Va apare o interferenţă a culturilor care se va reflecta şi în literatură.Peste ani va apare o nouă mişcare literară în care specificul naţional va fi mult estompat. >>>>

pereţii strigă necontenit o întrebare pe care au încetat să o mai pună

cei ce ar putea să mai facă ceva

,,arta,literatura,

tot ce impresionează latura estetică nu mai sunt

sădite, udate, îngrijite?,,

eu ce pot să răspund?doar glasul revoltei

metafizice a poporului cândva cult

se ridică şi spune:

în locul acestora avem ceva mai bun,

avem televiziune,

reviste proaste,

vedete autohtone ce se doresc interesante,

adorate,

care cresc precum buruienile, udate de roua

ignoranţei, cărţile nu mai reprezintă

nimic,

au murit pe frontul

pe care se dă

lupta finală.

cărţile nu mai reprezintă nimic…

doar hârtie şi copertă,

titlu şi cuprins,

obiecte ce îşi găsesc o ocupaţie >>>>

Oare ce a trait omul acela care, aruncat fiind în scăldătoarea Siluamului, la porunca Mântuitorului Hristos, acesta a început să vadă ?

Cât de îndepărtaţi suntem şi noi de adevărata lumină şi de puterea de a vedea.  Cât de mult ne dorim uneori, ca aruncaţi în scăldătoarea acestei lumi, să putem vedea înţelesul ei, să putem trăi viaţa care duce la înviere.

Viaţa, în limitarea ei, prin concretul pe care îl traversează, impune bariere de netrecut omului, care se mulţumeşte doar cu puterea de sugerare a concretului. Asemeni orbului de dinainte de marea întâlnire cu adevărul vieţii, trăim şi noi în concretul care se face drum cu paşi număraţi, călcat de la un  loc la altul.

Cât de curat trebuie să fi fost omul acela în inimă, de s-a bucurat de o asemenea măreţie, încat gloria lui Dumnezeu s-a arătat prin el. Cât de mare a fost umilirea şi părăsirea lui şi cât de nevinovat era, de Mântuitorul Hristos şi-a arătat grandoarea şi măreţia prin el.  Cât de mari i-au fost durerea şi suferinţa lui dar în aceeaşi măsură şi bucuria şi fericirea lui la întâlnirea magnifică cu lumina luminii, cu Fiul Omului.

« Crezi tu în Fiul Omului ?

Cine este Acela, să mă închin Lui ?

Cel ce-ţi vorbeşte, cel din faţa ta ! »

Magnific dialog ce traversează toate timpurile istoriei, până în străfundurile inimii noastre.

Omul de astăzi trăieşte în spaţii limitate şi mici, strâmte şi aglomerate. Conectat la aparate de dimineaţă până seara, se pare că singura lui preocupare silită sau acceptată de bună voie este aceea de a face ca un sistem foarte bine gândit de alţii asemenea lui, să funcţioneze. >>>>

Cu  o prezentare de Melania Cuc, Agero

Puţini sunt poeţii din lumea asta mare, care reuşesc să întrunească într-un vers atâta durere şi bucurie, îngemănare ca într-un trup de porumbel două aripi ce ştiu să bată sincronic până la ultima suflare. Paul Polidor este un poet mare. Este poet prin fiecare respiraţie prin care pleacă şi revine, revine şi pleacă  din şi în lumea înconjurătoare. Face acest exerciţiu cu tremur de frunză şi cu urlet de fiară, scrie cu peniţa de cristal pe un portativ ale cărui note sunt vibraţiile  sufletului său de Artist. Paul Polidor s-a impus în Literatură prin sinceritate, talent şi glăsuirea sa nepereche. El nu bravează, nu  şochează, nu arată cu degetul, nu îşi asumă dreptul să judece. Poetul Paul Polidor cumpăneşte cu dragoste, cu iubire şi mirare aproape ingenuă lumea care îl răneşte dar mai ales, lumea care îl bucură. Sa ne bucuram şi noi de poemele acestui Domn al Versului prin care omul se regăseşte invariabil într-o lume mai frumoasă, mai bună.

Melania Cuc, redacţia AGERO

1. PURITATE

Se scutură garoafele o pulbere de rozuri

Sub albinări de clipe şi desfrunziri de aştri

Desfrânge-mă supleţii neante de frumos,

Suspină-mă în stâncă amurgă de sihaştri… >>>>

E noapte şi lumina lunii se răsfrânge deasupra străzilor pustii şi umede de zăpada aproape topită. Un aer rece îţi trece prin tot corpul trezindu-te la viaţă. Răcoarea serii apare încetul cu încetul. Totul e pustiu şi umed, rece şi mort.

Mă îmbrac repede cu blugii mei preferaţi, apoi îmi pieptăn părul şi îmi iau bluza mea movă în care mă simt cel mai comod. După asta începe partea care îmi solicită mai mult – machiajul… Cotrobăi repede prin toate fardurile surorii mele şi găsesc un mov, care se potrivete de minune cu bluza mea! Dupa ce mi-am conturat ochii cu negru, m-am dat cu rimel şi mi-am pus tot ce aveam de luat în gentuţa mea cea mică. Când eram pregătită de a ieşi din cameră apare mama mea care mă întreabă dacă nu ar trebui să meargă cu mine tata, pentru că afară e cam întuneric… Normal că pentru a ajunge în siguranţă la 3 blocuri distanţă aveam nevoie de: însoţitor, mai ales că era doar ora 6, iar pe străzi era destulă lumină şi puţini oameni. Iar cei care mişunau pe străzi erau oamenii grăbiţi ce veneau de la servici cu o viteză incredibilă spre casă. Aşa că se înţelege toată exagerarea din partea mamei…

Ii zic lu’ tata să meargă cu tine?

Ce? Nu e nevoie!

Dar e târziu şi deja s-a întunecat, ar fi mai bine, hai îi zic?

Nu!! Nu e nevoie!….Acuma înţeleg cu cine seamănă sor’mea!! Numai ea e paranoică!

Nu e paranoică! Ea e realistă! Cu capul pe umeri! Se cunoaşte că ea se mai uită la T.V. şi vede ce se întâmplă în lumea asta, nu e cu capul în nori ca tine!! >>>>

SUNT OAMENI

Actorului Florin Piersic

Sunt oameni ce-ti inalta coloana vertebrala,

Iti dau din ei putere, din boala grea, te scoala –

Sunt oameni mult mai tineri, decat sunt azi, studentii,

Care ne dau doar lectii – de frumusetea vietii –

Sunt oameni ce-s de toate: bunici, si tati, si poate

Actori ce nasc pe scena nepoti, si stranepoate –

Sufleuri sunt, si regizori, sunt stari, si in etate

De-ajung sa joace viata, sunt si eternitate –

Sunt armonii de-o clipa, si simfonia vie

Care paseste tandru, si cald, in vesnicie –

Sunt oameni, si-ar fi ingeri, dar ingerii nu pot

Sa-si joace viata-n teatru, cu sufletul, cu tot –

Sunt oameni care urca, si oameni ce coboara,

O masca, o idée, o viata, bunaoara –

Sunt oameni si iluzii, n-au timp nici pentru moarte,

Si daca mor – nu-i credeti!… – ei joaca, mai departe! – >>>>

IUBIND PRIN CRIZĂ…

Pierdut prin părul tău, conserv iubire,

Mă limitez la sentimentul pur

Şi văd întreaga lume-n clar-obscur,

Plasat între eşec şi fericire…

Te mângâi ca şi cum mereu te-aş pierde,

Sărutul meu – pecete pe obraz,

Trăiesc prin bucurie şi necaz

Şi-n lumea mea e iarba veşnic verde…

Îţi spun că vine criza peste noi,

Că e buget de austeritate,

Aş cumpăra un vis, dar nu se poate,

Vom strânge, iar, cureaua amândoi…

Se calcă omenirea în picioare

Pentru un antricot din galantar,

Vom pune sentimente pe grătar,

Şi vom cânta că dragostea nu moare…

Pierdut prin părul tău, conserv iubire,

Vreau s-o păstrez atunci când va fi rău,

Când nu vei mai dori să fiu al tău

Şi-mi vei trimite gând de părăsire…

Vin sindicatele să facă grevă,

În stradă se discută despre hoţi

Şi-ai vrea să nu ai griji, dar nu mai poţi, >>>>

DE-AŞ FI De-aş fi un petic din vechiul pământ,

Din drumu-mi opri-m-aş, o doină să-ţi cânt.

De-aş fi întinsul şi-albastrul senin,

Eterna mea viaţă aş vrea să-ţi închin.

De-aş fi munţii-nalţi şi codrul cel des,

Frunzişu-mi lăsa-l-aş, în cale să-ţi ies.

De-aş fi raza blândă şi caldă, de-aş fi…

M-aş rupe din soare, la tine-aş veni.

De-aş fi şi măiastra pasăre-n zbor,

Spre tine-aş pluti, să cânt mai cu dor,

La tine-aş veni cu tine să mor…

________________ NEÎMPLINIRE De câte ori am încercat să te găsesc…

Un înger negru în ochi m-a privit.

De câte ori, spre tine am vrut să păşesc,

În ceaţă te-ai pierdut, lăsând în urmă-un suflet chinuit.

De câte ori spre universul tău aripele-am întins…

Un spin în inimă-am simţit şi tu te-ai stins.

De câte ori în vis, spre tine-am îndrăznit să zbor,

O noapte-adâncă-n mreaja sa m-a prins şi-am vrut să mor.

De câte ori cu sufletul eu te-am chemat,

De-atâtea ori m-ai ocolit şi m-ai uitat… >>>>

Când au intrat şi l-au văzut acolo, au ramas pentru un timp fără voce şi incapabili de vreun gând. Lipsiseră din cameră nu mai mult de câteva minute. Sunase cineva la uşă, iar Victor coborâse la parter ca să deschidă. Mona ieşise şi ea, curioasă, dar se oprise în capul scărilor, practic la trei paşi de uşa camerei. Totul durase cât antreprenorii – căci ei erau – aduseseră în hol sicriul minuscul şi schimbaseră vreo două vorbe cu Victor.

Iar acum stăteau amândoi în pragul uşii, vizi de reacţii, cu priviri inerte blocate înspre el. Evident că îi observase (nu, nu e ce gîndiseră pe moment, ci asta înţeleseseră ulterior), dar îi lăsase aşa, în liniştea aceea a lor şi a uimirii… Să fi stat astfel câteva minute. Apoi, în tăcerea bilaterală, i-au ajuns din urmă percepţia, capacitatea de analiză, curiozitatea. Îl cercetau şi vroiau să înţeleagă, iar el stătea acolo liniştit, aparent fără să îi pese de ei, în picioare la marginea patului, cu palma lui imensă de la mâna stângă pe fruntea rece a micuţului Robert. Era foarte înalt, fără să depăşească însă limitele normalului – ulterior, Victor avea să estimeze că doar fără 3-4 centimetri nu avea doi metri. Avea o faţă senină şi limpede, total lipsită de pilozităţi, cu ochi mari, întunecaţi, pe care îi ţinea pironiţi în tavan. Nu avea, aşadar, un chip neobişnuit, dar ceea ce era într-adevăr intrigant era culoarea pielii lui, de un roz fierbinte (după cum o nuanţă de roz avea şi straiul acela ciudat care îl acoperea) şi spatele lui ramificat în două aripi enorme ce păreau făcute dintr-un fel de sclipire solidificată. Tot la fel de neobişnuit era şi faptul că, după cine mai ştie cât timp, micuţul Robert părea că doarme liniştit la adăpostul palmei aceleia mari, fără să mai aibă atât de evident aerul de muribund.

După momente bune, când în sfârşit Victor îndrăzni să vorbească, tot ce se târî afară din gâtlejul său fu o voce mică, subţire ca un şarpe: >>>>

“Sunt o militantă pentru prietenia între scriitori”

Interviu cu poeta si publicista ANGELA BACIU din ROMANIA, cu ocazia primirii premiului UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMANIA, filiala Iasi, pentru volumul publicistic “MARTURII DINTRE MILENII”

Realizat de Silviu VASILACHE

Silviu VASILACHE: D-na Angela Baciu, iată că se întâmplă din nou: un creator din Galaţi este apreciat …la Iaşi,mai exact ati fost invitata de UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMANIA, filiala IASI. Ce înseamnă asta, că la bilanţul de sfârşit de an, cei de la Iaşi au adăugat puţină culoare?

Angela BACIU: Nu cred in bilanţuri! Sunt un om activ, optimist, încrezător în forţele mele. Cred că nici in ultima zi a vieţii mele nu mi-aş face bilanţul…şi atunci aş mai avea ceva de zis, de scris; indiferent  de ce mi-a dat sau luat viaţa, nu m-am gândit să dau înapoi, să-mi pun intrebări fară răspunsuri. Forţa si puterea mea interioară mi-au aratat mereu doar drumul din faţă. Nu cred in bilanţ, cred in fapte, proiecte duse la bun sfârşit, in toate cărţile sincere, în dialogurile şi bucuria de a mă intalni cu cititorii mei, in puterea cuvântului scris.

S. V: Care sunt deci faptele de creaţie pentru care i s-a recunoscut valoarea unui artist din Galaţi? (n.a.Angela Baciu nascuta la 14 martie 1970 in Braila), tot pentru starea de excepţie a poeziei? Ce ati facut la Iasi ? >>>>

POEZIA LACRIMII

E greu să cuprinzi în cuvinte,tot ceea ce inseamnă omul si lucrarea sa pe acest pămant.

Sa aşterni cuvinte care să alcatuiască acel întreg simetric plin de semnificaţii,purtator de valori.

Există o poezie perfectă a omului  care vindecă privirea veninoasă a vecinului printr-un zâmbet,care răspunde urii cu iubire.

Sunt lacrimi incatuşate care aşa vor rămâne pe vecie.

E greu sa te înalţi deasupra durerii  să fii mai puernică decat ea,să uiţi de efemeritatea ta şi  a clipei  care ţi-a dăruit viaţa.

Zâmbetul e al Mântuitorului.

Poezia  se înfăptuieşte sub ochii  celor care privesc  zăpezile care  acoperă piscurile munţilor.

Ştim să iubim ?Ştim să iertăm?

Am învăţat să ne comparăm cu fiinţele acelea minuscule care fac nişte lucruri grandioase?

E a  noastră suferinţa pentru că ea ne-a învăţat să ne coborâm privirea şi să ne întoarcem la origini ,inocenţi  invăluiţi în dorinţa de a visa.

Sinceri deloc înrobiţi de patimi distrugătoare.

E greu să cuprinzi în cuvinte destoinicia unui om  care a ştiut să dăruiască în momente de cumpană toata acea alinare sufletească unică ,sublimă.

E greu să îi cuprinzi infinitul în albastrul ochilor. >>>>

Nu doar în gastronomie, ci şi în viaţă, contează cu ce începi, care e aluatul din care vrei să plămădeşti. Dacă e vorba de tine, cu atât mai mult. Nu-i lăsa pe alţii să te rumege şi nu te gândi să înghiţi orice gogoaşă. La urma urmei, „nu tot ce zboară se mănâncă”. Dar pentru a-ţi găsi un loc pe „tejgheaua pieţei” trebuie, în primul rând, să nu fii verde, ci suficient de copt pentru ca cei din jur să pună preţ pe ceea ce eşti. Ulterior, afirmă-te! Nu sta în umbră. Iar dacă alegi să faci parte dintr-o anume grămăjoară, ai mai multe şanse să tragi la cântar şi să nimereşti în sacoşa cumpărătorului, într-un cuvânt – să fii luat în seamă, căci unde-s doi – puterea creşte.

Bineînţeles că nu depinde doar de tine, că ai nevoie de un mediu favorabil dezvoltării tale, de un soare protector, de o ploaie mângâietoare şi, cu siguranţă, de un sol fertil. Prin urmare, nu-ţi uita rădăcinile, chiar dacă vântul bate într-o direcţie ademenitoare spre răsărit. E doar o boare care ne pune la încercare.

Contează mai puţin dacă eşti tânăr şi mult mai mult dacă te simţi ca atare. Şi asta nu se întâmplă atunci când se pune în aplicare visul / coşmarul pe care cineva l-a avut într-o noapte boreală / electorală, ci atunci când eşti în mişcare. Or, „mişcarea înseamnă viaţă”, iar viaţa ţi-e mai dragă în dimineaţa ei, adică în tinereţe.

De aici începe greul. În secolul vitezei este dificil să ţii pasul cu tot ce se întâmplă şi, inevitabil, ţi se întâmplă, ca urmare a globalizării. Astfel încât, pentru a nu face „un pas înainte şi doi înapoi”, pentru a nu irosi timp şi energie strigând de unul singur ca vârcolacul la luna plină, asociază-te, implică-te în diverse activităţi care te vor propulsa la nivel profesional şi te vor împlini în plan personal. >>>>