TÂNĂRUL SCRIITOR

Noul volum de poezii al lui Mihai Tănase a fost lansat pe 28 august 2009, cu prilejul manifestărilor dedicate împlinirii a 175 de ani de atestare documentară a celei mai importante localităţi din judetul Teleorman, Alexandria, pentru prima dată a fost deschis un târg de carte.Au fost prezente la târg editurile SemnalE, Artemis, Andreas, Saeculum I.O., Sound & Image, Vestala şi Coresi din Bucureşti, Eikon din Cluj, Teleormanul liber şi Tipoalex din Alexandria. Oferta bogată a târgului a inclus cărţi cu tematică diversă pentru adulţi şi copii.

În prezenţa primarului municipiului, Victor Drăguşin, şi a altor autorităţi locale, primele lansări de carte, cu participarea autorilor, au avut loc imediat după deschiderea târgului la standul editurii Teleormanul liber. Aici s-au lansat volumele de poezie “Anotimpul fără vise” de Nicoleta Stavarache şi “Interzisă iubirea” de Mihail Tănase.

Din volumul “Interzisă iubirea” de Mihail Tănase: INTERZISĂ IUBIREA… >>>>

PĂTRIMI ŞI SFERE

oricât aş vrea să fug de adevăr, tot simt nodul din gât. oricât aş încerca să rămân cu visul care m-a adus până aici, nu se mai poate… trebuie să desluşesc durerea care mă fulgeră, tunetul care se apropie, topazul mystic pus să ţină locul curcubeului… sau să te iubesc în alt timp, cu fire din poeme, şoapte şi fotografii. să rămân acolo, închisă în zâmbet, ca şi cum sufletul ar fi un con de brad desfăcut pe neaşteptate de un sărut!

azi, ploaia naşte o înserare din urme de dor. nu ştiu dacă bănuieşti ce reci îmi sunt sânii, ce subţire mi-e somnul, ce ştanţată mi-e tăcerea… cerul are litere din psalmi, mir de nard şi cruci de argint lucrat în filigran. mă botează cu singurătate, ca să luminez ora de asfalt, pe care se strâng porumbeii să guste firimituri de oraş blestemat să treacă prin mersul indiferenţei, prin plictiseala afişată abuziv! >>>>

Întreg Universul acestei tinere poete gravitază în jurul sentimentului esenţial uman, de sorginte divină: Iubirea. Ei îi dăruieşte poeta, cuvinte, gânduri, imagini, simţăminte, doruri, convertite poetic în metaforă. O poetă « ireal de adevărată ». Ea ne dezvăluie cum e atunci când « singurătatea  ne macină visele » cum e să trăieşti « în lumea luminilor »

Poeta se autodefineşte astfel : « Sunt prima şi cea mai sinceră, pentru că sunt ireal de adevărată,/  aşa fără nume şi viaţă reală, / sunt mai concretă decât oricine pe lume,/  sunt fata de vânt şi de sânge,/ sunt fata din visul iubirii / şi atât. » (« Tu »).

O continuă zbatere, o lume a căutării şi a regăsirii, o lume în care comediantul care străbate lumea râzând, în căutarea unei iubiri de o vară, « Eu sunt comediantul care moare, / în fiecare dimineaţă, / şi învie în fiecare noapte, / sperând că va găsi Iubirea. ». (« Eu sunt »). Aluzia la  Shakespeare este evidentă. Dacă lumea e o scenă, noi nu putem fi decât comedianţi, marionete, păpuşi animate, veşnic în căutarea a ceva  care să ne desăvârşească jocul. Poate o muzică din Înalt, poate o scenă mai mare care să ne >>>>

MARIA DIANA POPESCU: Vă rog, mai întîi, stimate domnule Alexandru Florin Ţene, să vă prezentaţi. Cine trebuie să fiţi pentru cititorii revistei noastre?

Alexandru Fl. Ţene: Specialiştii spun că sănătatea omului este reflectată în ceea ce mănâncă, bea şi…fumează. La cele spuse mai sus  mai adaug  că această creatură dotată cu inteligenţă şi limbaj trebuie să aibă grijă pe deasupra şi de sănătatea şi  hrana spirituală. Lucru mai puţin reflectat în societatea noastră. Eu sunt  ceea ce spunea Nicolae Iorga în Cugetări, acel „Învăţat care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii”. Sunt produsul şcolii drăgăşănene şi al facultăţilor din Baia Mare şi Târgu Mureş. Sunt cel care în 1959 urcam timid scările spre redacţia revistei Tribuna din Cluj cu un caiet de poezii sub braţ, pe care l-am predat poetului Negoiţă Irimie. Nu după mult timp mi-am văzut poeziile publicate în această prestigioasă revistă, înainte de debutul lui Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu. Neştiind că destinul îmi v-a pregăti o surpriză. Soţia mea, poeta Titina Nica Ţene, peste 20 de ani va lucra la acestă >>>>

NEBUNA SI LUMINA
M-am tot ferit iubite să  nu mă mai priveşti

Precum castanul ce-a-nflorit a doua oară

Din zumzetul de frunze şi cele nelumeşti.

Mirată pare toamna luînd la subţioară

Un catastif cu ritmuri trecînd pe la fereşti

Cu aer de brebantă. În inimă, o gheară

Nevinovat mă strînge. Nimic nu s-a schimbat ?

Subtil e basul ploii. Un trup ca plastelina

Cu sînii ca doi piersici să fie toată vina

De boabele de struguri rostogolite-n pat

Ghiduşe se dezbracă iubind-o pe Nebuna?

Noi?!Nici nu ştim iubite de ce ne-au îmbătat

Sau pur şi simplu basmul nici nu s-a terminat

Căci n-are explicaţii la anotimp Lumina. >>>>

AMINTIRI DUSE DE VANT….

Ce vant ciudat,poarta din departare amintirile,
ce vin odata cu aceste adieri stranii,

de ce vin si amintirile?
Te asigur ca explicatia exista numai in noi ,

altii nici nu percep acest miros ,
pentru mine este insasi amintirea,

de multe ori ne aflam pe marginea unui
necunoscut care ne face sa uitam de noi

si sa ne gandim numai si numai
la un ceva ce a trait candva in noi.

Sunt momente pe care nu le poti uita …
uneori fara sa vrei te simti atras de miturile vechilor greci

,inflorite din spuma marii,
ceva din aceste mituri si legende iti imbie sufletul la reverie.
Am putea visa la romanele lui Tolstoi …. >>>>

ÎNTRISTARE

Umbră de nor

Plutind prin ceruri

Şi lasând picuri

Molatici de ploaie

În urma-ţi, părăseşte

Văzduhul, liberează

Tăriile, vino de te

Sălăşluieşte în

Inima-mi şi

Călătoreşte în voie

prin ea, adu-mi

izvor de lacrimi

şi suspin de ploaie

în înnourarea fiinţei,

în penumbra simţirii

şi te coboară în adâncuri >>>>

O priveam impresionat, fermecat, pasionat… Am rugat-o să răscolească prin trecut, viitor şi prezent.

“Nu prea imi place să mă întreb , că nu mai pot scăpa de dor, de viaţă şi de griji. Nu-mi place să vorbesc de mine pentru că eu n-am nici un merit şi faptul că lumea mă ascultă e o mare onoare. Nu eu trebuiesc aplaudată. Ei au tot meritul şi prin ei inţeleg toată lumea care m-a impins spre muzică, care m-a format şi care ma ascultă”. Are oroare de lucrurile “astea oficiale”.

De ce cântă folk? Din cauza oamenilor care o înconjoară, care au împins-o de la spate … Din împletirea dintre două forme de materie (o chitară şi un om) care “au pătruns in mine prin alţii şi care mă ajută să ating , in cele trei minute in care cânt, cea mai minunată existenţă, sufletul omului”. >>>>

8 noiembrie. Sărbătoare închinată celor dintâi Îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Prezenţa acestor soli divini în lumea noastră nu este întâmplătoare, ci serveşte întru călăuzirea oamenilor de a ieşi la lumină din situaţii incomode, chiar disperate uneori. În cazul meu, îndrumarea condeiului printre amintirile copilăriei. Proorocul Isaia îi numeşte pe Arhangheli marii vestitori cereşti, căci ei au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi profeţiile. Ce taină mai mare să fie oare, ca aceea de a zămisli un copil?

La început, toţi îngerii au fost buni. Asemenea nouă oamenilor, mai târziu, şi îngerii au fost supuşi încercărilor pentru a-şi dovedi puritatea şi iubirea faţă de Tatăl Ceresc. O parte dintre îngeri, în frunte cu Lucifer, s-a răzvrătit împotriva Creatorului, mândrindu-se şi dorind să fie asemenea Lui. Sentimentul fals de superioritate a adus neascultarea. Acesta a fost momentul bipolarităţii existenţiale, resimţit acum de fiecare dintre noi prin frumos-urât, bun-rău, bogat-sărac ş.a.m.d.. Rezultatul? >>>>

1. Viaţa, bunul cel mai de preţ al omului, face ca o fiinţă să fie unică într-un univers imens, prin caracteristicile sale fizice şi  psihice. Ea este flacăra ce aprinde spiritul uman, acel spirit ce se poate înălţa, prin aspiraţiile sale, la cotele cele mai înalte.

Viaţa este mişcare într-un spaţiu şi un timp propriu oricărei fiinţe, acea mişcare ce se integrează în mişcarea  universală. Viaţa este dată o singură dată, iar pierderea ei este cea mai mare dramă pentru un om. Apărarea vieţii este o obligaţie pentru fiecare cetăţean, iar legile unei ţări trebuie să garanteze ocrotirea vieţii fiecărui membru al societăţii.

Constituţia legiferează dreptul la o viaţă liberă şi demnă a oricărui cetăţean, indiferent de etnie, rasă, origine socială, credinţă, sex sau pregătire profesională. >>>>

Cartea cumpărată  cu vreo două zile în urmă  îi captivase întreaga atenţie, astfel că  reuşise să se rupă de realitatea imediată.  În metrou era înghesuiala specifică  orelor de vârf. Într-un colţ, aşezat într-un landou, un bebeluş plângea cu mici întreruperi, mulţi dintre călători citeau paginile de mondenităţi ale ziarelor, alţii ascultau muzică la căşti. O zi normală. Unul striga că vineeeee. Cine urma să vină nu spunea, dar trecea dintr-un vagon în altul şi striga: Vineeeee! Lumea râdea, unii îl priveau cu milă şi se fereau din calea lui. Absorbea paragraf după paragraf cu foame crescândă, îi plăceau frazele lungi, răsucite artistic, belşugul de metafore şi lipsa dialogurilor. Dialogul face mai mult rău într-o carte, îşi spuse… Privi ceasul de la mână – 08.03.05 a.m. Când se deschiseră uşile, nici nu ridică ochii din carte. Oricum era plasat strategic, nu făcu decât un pas şi se eliberă din înghesuială. M-a pierdut înghesuiala din gheare, îşi spuse, apoi continuă să citească. Mergând. După doar câţiva paşi, textura ciudată a peronului îl făcu să închidă cartea şi să privească în jos. Iarbă. Grasă. Roşie. De fapt, nu culoarea ierbii îl luă prin surprindere, putea să fie şi portocalie cu picăţele mov, tot aia. >>>>

Balta înainta triumfătoare. Apa se scurgea fără rezerve, continuu – eu dormeam. Această cenuşă vulcanică a somnului. Bubuiturile din uşă, scandalul din hol „nu-i acasă, să spargem uşa”, trezirea mea ca o relicvă din spaima de-a fi surprinsă de arheologi… Camera era inundată, apa se scurgea nestânjenită ca un izvor de sorginte cerească. Am călcat cu tălpile goale spre uşă, le-am spus că nu, n-am uitat nici un robinet deschis, că apa vine de la vecinul de sus. Mutrele lor de oameni comuni, stupefiate în faţa acestei evidenţe. Brusca lor transformare din belicoşenia de scară de bloc în „ne scuzaţi”-ul rostit cu voci gâtuite. Reacţia bleagă de pensionari plantaţi în terenul celei mai fertile stupizenii. Pur şi simplu nu mă interesa inundaţia aceea neaşteptată. Am închis uşa înainte de-a mi se face milă de sărmana lor prestaţie existenţială. >>>>

STRUNE DE PLOI

Strune de harpă la geamul meu

Preling fir de lună lichidă…

Andante-andante, canonul de ‘’eu’’

Îmi tremură pleoapa şi vor s-o închidă.

*******

Iau firele lunii şi-n vis te compun,

Translucid şi himeric eres.

Din ploile zilei lieduri răpun

Pe altarul din tine, în vers.

*******

Mă cuprinzi, în ploaia de lună!

Sunt inel dezlegat dintr-un nor,

Suntem şiruri de aburi.Cunună

Spectrală inversând ploaia-n zbor. >>>>

MIRACULOS

Şi dacă

te-ar fi iubit

toate pietrele

toate florile

toate clipele spaţiului

ce-ai fi făcut?

N-ai m-ai fi urcat

toate treptele

toate visele

năzuinţelor

către acel Tu absolut?

Fii serios

nu aduna

părerile de rău

faptul că eşti

dicoace de poveste

e deja

miraculos… >>>>

Motto: „   şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.”

( Magda Isanos)

Prima dată i se păru că are vedenii. Îşi ridică ochelarii  şi-şi frecă ochii îndelung… Era obosit! Prea obosit. De vreo şapte zile lucra încordat, fără să-şi permită mai mult de trei-patru ore  de odihnă pe noapte, fără să facă pauză de-o ţigară, fără să se oprească pentru a mânca…

Dada Ioana nu-i spunea niciodată nimic. Strângea de pe masă mâncarea rece şi clătina uşor din cap. Îi simţea privirea caldă, mustrătoare, plină de milă rătăcindu-i pe ceafă, pe şira spinării în jos şi din nou pe ceafă. Compătimirea ei îl îndârjea parcă şi rămânea mai departe în faţa biroului. Ura acel sentiment de compasiune pe care-l citea în ochii şi în atitudinea oamenilor. Îl ura pentru că-l făcea să se simtă mai singur, mai trist, mai … străin de toţi şi de toate. Îl ura pentru că ştia că ei, ceilalţi, nu au cum să înţeleagă, nu au cum să simtă durerea lui…  >>>>

Cuvântul autoarei

Ca profesoară implicată în sistemul de învăţământ, am observat felul de a gândi şi de acţiona al multor elevi şi profesori şi am dorit să redau un tablou al unei realităţi care este mereu subiect de discuţie în mass-media. Şcoala est considerată prioritatea numărul unu a societăţii româneşti şi de 15 ani se tot aplică reforma în învăţământ, prin schimbarea manualelor şi a programei şcolare, prin  dotările cu sisteme informatice sau audio, video, mobilier şi clădiri noi sau renovate, dar mentalităţile vechi şi noi ale unora reprezintă o frână în calea implementării acestei reforme.

Mulţi elevi şi-au format o filozofie de viaţă, după principiile noii societăţi şi adesea sfidează pe cei ce ar dori să înveţe sau pe cadrele didactice ce vor să educe nouă generaţie. Ei ştiu că pot obţine totul uşor, că au părinţi cu bani care îi susţin şi afişează o mare superioritate faţă de colegi. Profesorul este adesea terorizat şi timorat de cei ce cred că nu au nevoie de cultură, căci prea multe preocupări extraşcolare le acaparează timpul şi învăţătura le pare o corvoadă grea. >>>>

Aţi văzut vreodată un râu de ciocolată? E minunat. E ceva care îţi înveleşte tot corpul de căldură şi dulceaţă când te scalzi în el… Ceva care ia forma inimii tale unduindu-se peste tine, mângâindu-te ca un sărut luminat de ultima rază de soare, o rază ce ajunge pe pământ cu întârziere de 8 minute, special ca tu să te poţi bucura mai mult de ea… Un râu de ciocolată, aşa se simte dragostea dacă aşa eşti tu. O ciocolată care nu îţi face rău, o ciocolată care te iubeşte pe tine mai mult decât iubeşte albia prin care curge, o ciocolată ce poate face bine atâtor oameni, oferindu-le o linguriţă… Dar să mănânci cu linguriţa din râul plin de ciocolată, nu e la fel ca şi scăldatul ce face să răsune pădurea toată de voioşie şi minune… Şi tu eşti singurul din râu… Şi atunci… Dacă iubeşti enorm, uriaş de mult ciocolata, şi mai exact… ACEA ciocolată, din râul acela, atunci ai găsit casa din care să nu vrei inima să plece niciodată… căci doar acolo ciocolata curge infinit şi nu mai e nevoie de nimic altceva în afară de ea, nici ca să trăieşti dar nici ca să fii fericit… Să vă cânt… >>>>

UITARE

nici nu mai ştiu

în ce zi era

sau

cel puţin

dacă bătea vântul

când am învăţat

să păşesc prima oară

pe inimi

îmi amintesc doar

râsul meu

durerea mamei

şi mirosul cald de plăcinte

mai târziu

spre sfârşitul icoanelor

dincolo de câmpul inimilor

mai departe

de tot ce ne ţine aproape

am învăţat să privesc >>>>

Timp maturat milimetru de milimetru de ceata inserarii…In departare, un om ce arata a semiluna se misca spre …,spre ce? Nu se poate distinge prea bine, natura se joaca in jurul lui cu inflexiunile negrului iar el pare imbracat intr-o                 haina albastra.Se apropie.De-o parte si alta strazii : stalpi,becuri,lumini.Are o sacosa, un diplomat si parul zburlit de vant, ba chiar si udat de ploaie.Nu e nimic mai mult decat un biet functionar, supus lumii acesteia nebune, rele si egoiste; ce se intoarce acasa cu ceva mancare pentru ai sai si hartoagele zilnice.Inca o zi trecuse,cu bune,cu rele.Era timpul introspectiei.

De mult observase acest domn D. ca meseria lui nu ii era pe plac, era de rutina si il implica pe el la fel ca pe cel mai bun bibelou-prieten al timpurilor noastre: >>>>

COPILUL DIN MINE

Liniştea sărută

un copil rătăcit

între gânduri reci,

de piatră.

Dar lacrima sa,

frântură de înger,

se varsă pe

întregul fiinţei

redându-mi dimineaţa.

Soarele ce-a răsărit

e pictat de-o

mână de copil. >>>>

Desigur, oricine s-ar putea întreba: oare un om obişnuit, nu mai are dreptul de a visa? Ori, îşi mai permite astăzi omul obişnuit să viseze?

Ana Urma ne oferă răspunsul: da, are dreptul. Ea dă mărturie: visul nu costă nimic. În schimb, este nepreţuit. Cât timp visăm, înseamnă că trăim. Vai de cel căruia i s-au terminat visele!

Autoarea de faţă, după cum se prezintă,  „un bun creştin”, „mamă, soţie şi bunică”, mărturiseşte: „visul meu este să aleg din tot ce am scris, cele mai frumoase rânduri şi să le adun într-o carte”.

De ce vor oamenii să-şi adune gândurile şi visele într-o carte?

Ca să rămână, evident.

Să  rămână undeva, înscrise. Eventual, în MAREA CARTE A VIEŢII, care se scrie necontenit, chiar şi când lumea  va înceta să existe.

Un scriitor gălăţean, în vârstă  de 84 de ani, a debutat anul acesta, în luna mai, cu o plachetă de versuri la care pigulise întreaga viaţă. Şi a rezumat lucrarea sa în câteva cuvinte, pe care mi le-a scris pe pagina de gardă a cărţii: „Am vrut să rămână şi după mine ceva!” >>>>

CUVINTE ÎNVECHITE

Înstrăinat mi-e cuvântul

abia aşternut pe hârtie

şi altul se smulge din tăcere

aruncându-se – ca-ntr-un carusel

în vârtejul timpului…

************

Şi lumina smerită

mângâie mâna

ce promite gândului

împovărat de zboruri şi iubire

vise tainice

îngemănate cu focul

vise…

ce vor întâmpina liniştea severă

a dimineţii

cu surâsul dăltuit – ca o floare

pe buzele-i rănite… >>>>

Din câte sate se-nşirã pe Valea Mărgăritarelor, nici unul n-are sufletul mai fierbinte şi mai însângerat de patimile credinţei ca satul ales între sate. Aşezarea de la capătul centru al lumii are inima vie, in ciuda incercãrilor timpului necruţător, pe care într-o zi îl voi mitui cu cei mai aleşi bani ai regelui, pentru a-şi încremeni pendula secundei.

Munca nu lâncezeşte, cinstea nu rugineşte, tradiţia şi credinţa în Dumnezeu sunt prinse lângã icoane, alături de mâţele sfinţite în Duminica Floriilor. Sprijinitã ca-ntotdeauna de dascãli, neosteniţii luminãtori, constiinţa de sine a satului fluturã victorioasã peste ogoarele pregãtite de rod.

Prima brazdă, sacră, este creionată pe locul locurilor de cel mai înţelept dintre ţărani, într-un adevărat ritual. Nu de cel scenic, ci unul credibil, în care sămânţa adevărată, dătătoare de viaţă, are rol primordial. Pământul, materia prin excelenţă, cea ale cărei sâmburi au fost aduşi de pe fundul oceanului primordial şi din care s-a plămădit, ca o pâine miraculoasă, sub binecuvântarea şi graţie efortului demiurgic al lui Dumnezeu, lumea. >>>>

DOR  DE  DUMNEZEU
Îngăduit-ai Doamne,Tu cel preaslăvit

Ca inima să-mi ardă  de dor negrăit?

Tu,cel dorit atâta de îngerii cei sfinti,

De Maica Preacurată,de sfintii cei slăviti?!
*************

Ploaie de lumină în suflet mi-ai cernit,

Râuri si izvoare,de iubire,Tu mi-ai dăruit.

Lacrimi nesfârsite,de dor,în ochii mei ai pus,

Iar gândul,în zări nestiute mi l-ai dus.

Iar ochii mei de taină  în lumină zăresc

În slavă negrăită,pe Domnul meu ceresc,

Înconjurat de cete de îngeri luminosi,

De ucenici iubiti,de sfinti si cuviosi. >>>>

Romantismul din poemele Ioanei Andrei frisonate de un realism având rădăcinile în amintiri este liantul unificator al celor 30 de poeme din volumul”Răstignire în amintiri”,apărut la Editura ANDREW,Focşani,2009,cu o prefaţă de Irimie Străuţ.

În acest volum ,având un titlu simptomatic, descoperim un amestec de trăiri în amintire, pe de o parte, şi de o discursivitate îmbibată de seva realităţii.Poemele au o cantativitate ce dă cursivitate textului, iar ideile încărcate de imaginile părinţilor, a animalelor care s-au încrucişat cu copilăria poetei, sau conflictele stârnite de refuzul intrării ţăranilor în CAP-uri ,contribuie la rotunjirea ritmurilor sempiterne în efervescenţa lor subterană .E o poezie a transparenţelor ,în care putem presimţi şi o amintire numenalului, o reproducere lirică de real, de iubire faţă de părinţi:”Bătrână şi timidă,/Cu lacrimă în geană,/Mă aşteptai adesea/În poarta şcolii,mamă.(Mama).Despuiate de fenomenal şi cultivând imaginea hieratică, lirica aceasta aminteşte de rafinamentul unui Wallace Stevens, mai puţin construcţia stilistică având elemente de baladă populară.Eul liric este suspendat de reţeaua imaginii, anihilat de aspectul sticlos al metaforei:”Mi-am ridicat privirea către cer/Şi l-am privit în ochii lui albaştri./Aşteptam să-şi închidă pleoapele/Să-şi plouă lacrimile,/Să-mi ude obrazul,/Să-mi spele necazul/De o mie de ani,/logodit cu mine.(Iluzie). >>>>

DOAR TĂCEREA

Aşteaptă.

Noaptea cu stelele ei acoperă cerul şi în inima ta e tăcere .

O tăcere care nu are nevoie de cuvinte.

O poveste în care durerea ta  plânge stingheră.

Aşteaptă  .Iubiri mor şi altele se vor naşte .

Iubiri  înstelate pe mări albastre  şi reci.

O inimă care  tresare  în adâncul ei tainică.

Nopţi în care iubiri înstelate vorbesc despre tristeţi  măcinate de suspine.

E tăcere.O tăcere   care nu are nevoie de cuvinte  ,care nu se poate rătăci în imensitatea cerului ei.

Iubiri se vor mai naşte  în depărtari  neştiute.

Aşteaptă.

Ei iţi vorbesc despre  fericire.O fericire care nu seamană cu a ta  pentru ca e altfel.

O fericire în care se regăseşte universul.Cerul si marea ,viaţa şi nefiinţa.

Noaptea   şi  povestea ei despre sufletele care se regăsesc. >>>>

Noaptea urma să cadă neliniştită. Pe insulă au crescut iar lumînări aprinse şi ard cu flacără înaltă, subţire. Am rămas puţini. Peste cîmpia asta aridă unde m-am născut, zilele cad greu, din ce în ce mai greu. Apa este aici o altă lume, înfricoşătoare pentru ei, se simt încolţiţi, ameninţaţi de ea. Nu înţeleg de ce.

Ei îmi spun că sînt doar un copil şi mai spun că fiecare gest ne este ştiut şi privit de ochii mereu deschişi înspre noi ai Apei.

E din ce în ce mai rău aici. Ceilalţi sînt grăbiţi, frica îi face aşa. Îşi fac semne, se iubesc în grabă şi se întorc apoi singuri în casele lor mici, înghesuite una într-alta. Ei vorbesc mereu în şoaptă şi se ascund. Vor să supună Apa. Ei spun că asta se va întîmpla doar atunci cînd vor fi cu adevărat singuri, că doar singurătatea le va da puterea s-O înfrunte, că toată ura adunată în zilele şi nopţile acelea chinuitoare îi va pregăti să poată călca mîndrii şi victorioşi peste oglinda Ei în care nu mai privesc demult.

Şi lumînările care cresc în fiecare noapte din pămînt şi ard curat amirosind a alge. În fiecare noapte, cîte unul dintre ei porneşte cu pumnii strînşi şi cu sufletul plin de ură să învingă Apa, să o calce în picioare pentru ca mai apoi să sfîrşească înghiţit de valurile ei.

Sînt singurul de pe insulă care iubeşte Apa, nu mi-e fică de ea, dacă vreodată aş calca peste luciul ei, ar fi doar cît să simt pentru o clipă că mă acceptă şi că, poate în cele din urmă voi fi şi eu cuprins de liniştea ei ciudată încă pentru mine. >>>>

NU AU MURIT CIREŞII

De un pustiu mai plouă

Peste cireşii mei

Sorbindu-le în rouă

Pământul anii grei.

Cireşii mei, ca nimburi

Albe aripi-gradină

Va urcă norii-n schimburi

De frunze şi lumină.

Şi ploaia aceasta poate,

Cireşii mei să stea

Să văd în zorii-noapte

Florindu-vă de nea!

Şi ploaia aceasta cade

Curgându-vă dorinţa

Visând un eu ce şade

În plânsul lor fiinţa. >>>>

CÂNTARE
Tomnă, doamnă amăruie,

Coborâtă din livezi

Peste care se mai suie

Brumele ce nu le vezi.

Toamnă cu paltoane lungi

Petecite dar cu gust,

Te grăbeşti cumva s-ajungi

Să îmi bei din palmă must?

Ponosiţi îţi sun copacii

Cu pictate frunze-foi,

Tomnă despre care macii

Mi-au scris versuri în butoi.

Toamnă, tristă domnişoară,

Provenită de la ţară…  >>>>

Balustrada podului este vopsită în negru şi rece la atingere. Dedesubt, şuvoiul înspumat al fluviului plimbă  către o posibilă deltă  umbrele colorate care se rotesc ameţitor. Dacă o să plouă, nu trebuie decât să întinzi mâna, de pe mal, îi trecu o idee ciudată prin minte. Ha, ha, Fluviul Umbrelelor, cum de-au uitat ăştia să-l treacă pe hartă? Vă invităm la o croazieră, aduceţi şi ploaia la pachet, învelită în celofan. Miroase a porumb fiert, i se face poftă nebună să înfigă dinţii într-unul, după ce a presărat sare. Multă sare. Umbrelele saltă pe valurile fluviului, iar degetele strâng cu putere balustrada neagră. Paradoxal, ţeava metalică se înmoaie. Nici nu este nevoie să te arunci de aici, ca să te îneci printre umbrele. Poţi să-ţi treci balustrada pe după gât şi să te spânzuri. Se trage doi paşi înapoi, aproape să dărâme un vânzător de ziare care aleargă către celălalt capăt al podului, strigând că iese Atlantida la suprafaţă, chiar în mijlocul unui teren de golf, iar membrii selectului club – Clubul Golfiştilor, he, he! – intenţionează să dea istoria în judecată. Hei, strigă, vreau şi eu un număr. Vânzătorul de ziare îi aruncă unul. Încearcă să îl prindă, dar ziarul zboară peste balustradă. >>>>

PRIMA IMAGINE

Repet cu încetinitorul pe ecranul imaginaţiei propria mea închipuire. Eu sunt într-o copilărie abstractă, care este una mentală, da, parcă  aş vrea să fiu unul din copiii aceia de care vorbeşte Hristos, copiii aceia care cântă în pieţe şi oamenii trec indiferenţi iar ei spun : “v-am cântat din fluier şi nu aţi dansat”, nu v-aţi bucurat, nu aţi râs, mai adaug eu.

Da, eram un copil, aveam o copilărie interioară atât de frumoasă şi eu mâncam, mâncam, o mâncare bună, albă , parcă era mană cerească şi eram în pustiu, dar în pustiul acesta era cineva prezent, deosebit de bun, de zâmbitor, de cald, de copilăros, care ştie să fie prezent doar printr-un zâmbet, pe care nu-l mai poţi uita şi eu l-am chemat la masa mea. El a zâmbit şi eu am zâmbit, ne-am întâlnit amândoi zâmbetele şi ne-am aşezat împreună la masa aceea.

Suntem în deşert şi eu am mâncare şi apă, vine el ostenit, zâmbitor, iubitor, eu sunt un copil. Eu am mâncarea  aceea bună, bună de tot, care este o mâncare cerească. Iar eu îl invit să ia de la mine, să mănânce împreună cu mine. Dar el vine, se apropie de mine şi cu un prim gest mă îmbrăţişează, mă sărută frăţeşte pe frunte, pe faţă şi-mi strânge mâna în sens de mulţumire şi de prietenie, >>>>

Era mică, mică. Un ghemotoc. Şi îi plăcea că este aşa. Privea lumea de la înălţimea florilor şi, de altfel, mereu avea nasul pictat cu polen. Celor mari nu le vedea faţa, îi recunoştea după glas. Parcă vorbeau din cer.

Pe mama o ştia după pantofii cu toc sau şi mai bine, după faldurile parfumate ale rochiei, de care se agăţa uneori. Tata avea buzunare şi dacă se ridica pe vârfuri, ajungea la ele, cotrobăind după vreo surpriză, pentru că mereu găsea câte ceva nou. Cel mai mult o uimise cheia, un secret pe care dacă îl ştiai, descuiai orice uşă. Tot acolo mai erau monedele rotunde şi argintii. Se rostogoleau sub pat, iar dacă avea norocul să găsească multe, putea face chiar un cer, pentru că sub pat era întuneric şi nu se vedea decât aşa, câte o sclipire, din fiecare monedă, din conturul lor rotund ; doar o banuială a ceva despre care credea că poate fi.

Se bucura atunci când găsea creionul, singurul care lăsa semne. Tot ce îi trecea prin minte, devenea realitate. Numai că rar voiau să i-l dea, spuneau că nu le place cum face ea acolo pe pereţi, povestea. Îi spuneau mâzgăleală, dar nu era adevărat. Dacă nu înţelegeau nimic, nu era vina ei, ea scrisese ceva important, despre o rază, care cobora uneori peste desen, de parcă s-ar fi privit în oglindă. >>>>

În cântec ce-ngână-al meu suflet pustiu
Te recunosc…
În lumină…
Iar luna şi stelele-al tău nume îl ştiu
Şi-ascultă un gând ce m-alină…
***

Când lacrimi răsar în nopţile-adânci
Şi stelele-ntunecă zarea
Cu stropii de aer în şoapte să-mi cânţi
Să-mi lumineze cărarea…
Să te ating uşor, ca pe un fulg în zbor
Ce moare-nainte s-atingă pământul,
S-adormi uşor îngânând al meu dor
Zălog să ne fie doar cântul…, sărutul…
Coboare lumina cu raze adânci
Pătrundă-ţi în suflet şi-n minte
De mine aminte în zori să-ţi aduci
De nopţile-n inimi răsfrânte…
Prin neguri să treci cu stihuri de-argint
Ce-n mine abisul născură
Iar părul ce-adie-ntr-o boare de vânt
M-ascundă de codrii de ură… >>>>

Ne lăsam cuminţi, atraşi, ca un stol de rândunele
de zăpezi de toporaşi mult prea albi printre nuiele
*************
de-mpletea vântul în graba zilelor fără de drum,
pledul aspru din cocioaba ce abia de scotea fum.
*************
Apele pictau cu stele, noi cătam cerneala traşi
de nesomnuri şi de iele în galopul de trăpaşi,
*************

pân` odată, cum necum, dintr-un măr, de pe taraba
ce-oferea minuni şi scrum, a ieşit discordia. Baba
*************

a stârnit oglinzii luciul, a tăiat felii de lună
`n balansoarul de pe priciul unde ziua-i săptămână. >>>>

plaja mea s-a pierdut într-o bucată de ananas

scuipă-ţi plămânii şi vino

am nevoie de o nouă eclipsă

norii cei vechi scrâşnesc din dinţi

undeva departe

undeva deasupra luminilor oraşelor din golf

acolo unde vasele de croazieră  nu pot ajunge

acolo unde legendele se transformă în poveşti nemuritoare

vino iubito

lasă-mă să te încălzesc, sărută-mă cu teamă,

dar vino

în seara asta vom cina

sub luminile arzătoare

ale celor două luni

zâmbeşte

îmi place atât de mult să  înţeleg

tu eşti

soarele meu cel nou >>>>

Un aer rece îmi atinge obrazul roşu şi ud de lacrimile căzute… Privesc fără ţintă şi tot ce văd e un întuneric distorsionat de nişte puncte luminoase ce sunt aţintite asupră-mi. Mâinile îmi sunt înţepenite… şi strâng cu o putere atât de mare încât nu le pot controla. Picioarele parcă îmi tremură, însă totul pare atât de clar… atât de normal şi de corect. Tot ce se întâmplă este ceva previzibil… nimic nu-mi distrage atenţia… Ochii îmi sunt aţintiţi spre golul acela, un gol ce are un sfârşit… dar pe care nu-l pot zări din cauza beznei… Totuşi… acum câteva zile… l-am văzut, şi era foarte aproape de mine, de tot ce mă înconjura… Atunci mi-a trecut prin minte un gând:”Dacă e prea jos? Dacă nu voi reuşi…”… dar am întors privirea şi am înţeles… „Mai bine aşa, decât…”

Totul se rezumă la cât de puternic eşti pentru a trece peste anumite lucruri. Nu toţi oamenii pot găsi mângâierea în alte lucruri sau pur şi simplu nu reuşesc să-şi îndeplinească dorinţele… Visurile pe care le-au avut într-o perioadă lungă de timp, vise cu care au adormit în gând, vise care i-au ajutat să se trezească a doua zi, vise care le-au trezit zâmbete pe feţe… >>>>

-din fantasmele copilãriei-
( in memoria Ecaterinei Gavriliu)

- Mã deranjeazã urmele de pe ochelari. Sunt amprentele tale?
Stau la calculator şi încerc sã scriu. Vorbesc pe mess cu o prietenã care încearcã sã mã facã mai veselã.
- In seara aceasta nu sunt în apele mele! Imi dau jos ochelarii şi mi-i sterg cu dosul bluzei de corp.
- Da, s-a lãsat frig la noi. Gata, nu mai e de tricou. E septembrie.
Imi pun la loc ochelarii şi arunc o privire spre fereastrã. – E senin si e pãtrar. Intunericul începe sã manânce din blocul de vis-a –vis, din stâlpii de iluminat, ca şi cum s-ar îndrepta spre mine. Vezi picioarele de caracatiţã? Au în vârf, stele . Atunci când îţi prind corpul, lasã în locul tãu o stea . Si dacã nu-i steaua mea? Atunci, poate te aduc înapoi.! Crezi? Eu una nu. – Vreau sã fie înapoi- luminã.
Vreau sã fie zi; somnul a adormit şi el o datã cu glasurile de afarã.
Mã uit instinctiv , încã o datã pe fereastrã şi îmi sare în ochi cãsuţa. E la doi paşi de mine, între doi brazi bãtrâni.
Acum e cu totul diferitã de cum o ţin eu minte. E albã toatã şi pustie. Doar nişte jaluzele gri te fac sã te gândeşti cã poate – se trag în sus din când în când. >>>>

CONSTANTIN VLAICU, „STRĂJER LA PORŢILE PĂDURII”, Editura SINTEZE, Galaţi, 2009
Creaţia de până acum a tânărului scriitor bănăţean  Constantin Vlaicu se înscrie în spiritul tradiţionalismului autentic românesc de esenţă  seculară, între jurnalism cultural, memorialistică, literatură de evocare, literatură angajată şi militantă în favoarea sănătăţii mediului, a echilibrului natural, breviarul său epic împletindu-se armonios cu un ideal fixat în inimă cu fire de aur nevăzute – de la care nu poate face rabat nici o clipă.

Volumul de referinţă, „Străjer la porţile pădurii”, cuprinzând principalele articole de publicistică, de informare şi documentare, este structurat astfel încât să atingă acele coordonate umane legate de arealul în care a văzut lumina zilei şi şi-a desfăşurat activitatea până la această dată.

Este un adevăr ştiut, că, o trăsătură  specifică de caracter a bănăţenilor este aceea că, pe oriunde i-ar purta paşii, ei nu-şi uită matricea, da-seinul, locul de unde au survenit ca fiinţe, nici neamul, nici limba, nici meginţii, şi nu-şi renegă numele de român, reîntorcându-se pe meleagurile natale.

Nici autorul de faţă nu face excepţie, dimpotrivă.

De asemenea, principalele virtuţi creştine şi civice, corectitudinea, onoarea, eroismul, modestia, stau mărturie în veac şi fac cinste numelui de român, apărător vajnic  al neamului, al bunurilor moştenite, al valorilor spirituale tradiţionale, garanţie a trăiniciei şi perenităţii lor pe aceste meleaguri. >>>>

Maria îşi recupera forţele consumând fructe de pădure, culese cu o zi înainte.Nu acorda mâncării nici o atenţie, ducea precipitat la gură perele acrişoare strâmbându-se din când în când, – totul cu gesturi maşinale şi, privind, în acelaşi timp, printre stinghiile pătulului, ca să nu scape din ochi uşa casei.

Pentru o fetiţă de zece ani, răceala şi umezeala toamnei aproape că nu contau.În ziua aceea, totuşi, îi era tare frig şi, mai mult o durea tot corpul.

“Dacă stau aici şi aştept, poate o să adoarmă; şi mâine va uita, n-o să mă mai bată.Dar şi dacă mai stau mult şi nu se culcă, mă va căuta, iar dacă mă va găsi…”

În clipa următoare, uşa se deschise şi, în lumina lămpii, distinse clar trupul mătăhălos al mamei vitrege.

– Maria, unde dracu’ te-ai băgat? Las’ că pui io mâna pe tine, mâine dimineaţă…Crezi c-o să uit?

Maria se strânse mai tare  în culcuşul  pe care îl improvizase din mătase de porumb şi frunze.Auzi cum bătrâna trânteşte uşa şi trage zăvorul cu putere.Lacrimi fierbinţi îi năpădiră obrajii îmbujoraţi de febră şi aruncă cât colo fructul din care abia muşcase.Şi, fără a fi reuşit să ia vreo hotărâre,  ieşi tiptil din pătul.Nu se îndreptă spre casă, ci începu să se plimbe de colo până  colo, prin grădiniţa aproape uscată şi lipsită de viaţă.Din când în când, strângea cojocelul peticit pe lângă ea, încercând să se încalzească

Deodată, observă cum bătrâna se apropie de fereastră şi priveşte exact în direcţia ei, fără să o vadă însă din cauza întunericului.Apoi, se retrase şi, cu un gest larg, făcu lampa mică, apoi sulfă în ea şi o stinse. >>>>

Obisnuiti fiind cu poezia Marianei Corcoveanu Ivaniuc, sensibila si tandra, de data aceasta autoarea ne propune un volum de proza, “Concertul…de ieri”, aparut la Editura Eurostampa, Timisoara, 2009, intr-o forma grafica excelenta.

Pagini presarate cu sentimente firesti, apartinand unui suflet plin de freamat, in care “iubirea” se regaseste pretutindeni.

Fascinata de frumusetea naturii, un “concert al linistii si al zbuciumului prin care fiecare din noi trece”.Vibrand in fata frumosului intra in rezonanta cu sunete ce-i vin, de la  cea care nu a dezamagit-o niciodata: natura

Pentru autoare “timpul, ramane singura masura” .Rascolita de amintiri, de clipe sumbre de momente sublime, ingemanate toate intr-n buchet argintiu.O traire sincera plina de o “armonie ce musteste in paginile scrise precum nectarul in piersica transfigurata de soarele pasiunii.Un soare de sfarsit de primavera, asa cum sentimentele si trairile tumultoase ale personajului feminin, care transpar mereu si mereu in randurile vibrand de atata sensibilitate si tandrete care isi pune amprenta pe fiecare cuvant, pe fiecare soapta, pe fiecare amintire…”

Volumul dedicat fiului sau Vlad, poate fi, o carte marturie, a autoarei, a trairilor ei unice.

”Concertul de ieri…”poate uneori devastator “s-a dovedit a fi piatra la temelia maturizarii”. >>>>

Orice posibilă  discuţie despre jurnalismul cultural astăzi pleacă inevitabil de la rolul acestuia în peisajul construcţiei/deconstrucţiei imaginarului colectiv. Cu alte cuvinte jurnalismul cultural, indiferent de modul său de expunere (presa tiparită, audio-vizual sau noile media) trebuie văzut ca un puternic factor care influenţează percepţia şi acţiunile noastre cotidiene. Pentru că, a face jurnalism cultural, nu înseamnă numai a vorbi despre cultură, ci şi a te interoga în permanenţă, asemeni maeştrilor greci, asupra sensului şi semnificaţiei pe care îl poate avea un veritabil act cultural. Aşadar, un „jurnalism cultural” autentic, ar trebui să fie mai mult „jurnalism”, decât „cultural”.

Recenta dezbatere privind jurnalismul cultural organizată la Madrid, în Espacio Niram cu ocazia celei de-a patra ediţii a Cafenelei Literare, a fost pentru participanţii veniţi din România, Spania, Portugalia şi Italia, un astfel de moment de reflecţie asupra destinului unui concept în derivă.

Reîntorcându-se la originile criticii autentice ale culturii de masă, aşa cum a fost ea anticipată de Nietzsche, iar apoi repusă în discuţie de nenumărate ori, de către Adorno, Heidegger şi toţi filosofii lucizi ai postmodernităţii, scriitorul Martin Cid a atins două dintre problemele cele mai ardente ale momentului: mercantilizarea culturii şi nihilismul valorilor, aspecte ce sunt conţinute în însăşi devenirea Occidentului laic. >>>>

Of, mâinile astea… zbârcite şi îmbătrânite. Ele mă dau de gol! Să  caut crema de mâini. Mi-a adus-o Relu. Dacă nu e bună? Poate o fi ceva în ea… ceva… rău. De îmbătrânit. Oare se poate ? Sigur, că se poate! Acum, totul este posibil. Să nu mă dau cu cremă, atunci? Şi mâinile mele… mi-am făcut o manichiură frumoasă… foarte frumoasă. Unghiile tăiate, ca desenate. Ojă roşie, un roşu aprins… unde o fi crema aia? Ce să fac? Pe cine să întreb dacă e bună, daca o exista? Ceva rău în ea… să mă dau cu ruj! Sunt cam palidă, buzele vineţii! Rujul… nu mai ştiu de unde l-am primit… Dacă are şi el ceva… rău? Dacă mi se vor umfla buzele? Sau fac bube urâte şi cu puroi…! Pe cine să întreb? Of, of, of… Vine Relu. Da, da, da… Pe unde o fi umblând? Iarăşi nu vine la timp. Nu se gândeşte la nimic serios şi responsabil. Nu ştie că sunt singură? Nu mă vede? Câteodată cred că a uitat. A uitat tot. Tot ce ne lega. Nu ne mai leagă nimic. Doar… o datorie… sau o povară… Trebuie să mă pregătesc să arăt frumoasă când vine, trebuie să mă aranjez un pic. Să fac şi un pic de curăţenie. S-a pus praf peste tot! Vai! Câte am de făcut! Nu îl interesează! Nu îi pasă! Îşi caută alte femei! Umblă hai-hui toată ziua… nu e niciodată acasă, dacă rog o vecină să-l caute pentru mine. Nu îl găsesc decât foarte rar… ce poate să fie? Nu e de încredere, nu te poţi baza pe el niciodată. Povară?! Asta sunt pentru el! Sunt convinsă. Nu, nu, nu… atac cerebral… Perfuzii, eu, nu, niciodată… Nu mai vreau niciodată să trec prin aşa ceva! Niciodată! Parcă mă dor amigdalele! Mă dor din ce în ce mai tare… Să nu uit să îi spun lui Relu, să mergem la doctor… să îmi dea medicamente… Vai, n-o să îmi treacă, n-o să-mi treacă… Ce mă fac? >>>>

CÂNTEC PASTORAL
Frunză verde de migdale,
Urcă oile agale
De prin luncile din vale
Înspre coasta cu ponoare,
Unde-i iarba dătătoare
De săruturi pe răcoare.
Gura oii se lipeşte
De firul ce proaspăt creşte
Şi-ntre buze îl topeşte,
Pe cioban oaia-l iubeşte.
******************
Frunză verde ca şi nucul,
Ciobănescul cât haiducul
Roată dă când cântă cucul.
La mioare stă de pază
Şi la lup îi mintea trează,
De cu zori şi pân’ l-amiază
Ş-apoi până se-nnoptează.
Îsi iubeşte ciobănelul
Că-l hrăni cu zăhărelul
Când era un pui ca mielul.  >>>>

Am trecut de curând prin Iaşi şi acesta pãrea neschimbat. Câtã linişte, câtã candoare, câtã bucurie, câtã frumuseţe. Aceeaşi pace patriarhalã te înconjoarã. M-aş fi dus şi acuma la biblioteca de la filosofie sã citesc de dimineaţã pânã seara. Îmi amintesc de starea aceea când citeam câte o carte la o zi sau douã, când mistuiam paginã cu paginã fãrã sã mã mai intereseze altceva decât ceea ce scria acolo, lumea aceea care se deschidea în mintea mea era totul pentru mine. Citeam filosofie şi literaturã, teologie şi istorie, nu conta, dar mai tare mã interesa tot ce era legat de reflecţie, de gândire, de meditaţie. În cei nouã ani de facultate, cinci de matematicã şi patru de filosofie, nu îmi amintesc sã fi fãcut altceva decât preocuparea aceea nebunã, de a citi şi a scrie pe cont propriu tot ceea ce gândeam şi simţeam ca este în mine bun sau rãu. În perioada aceea am reuşit sã adun în jur de o sutã de manuscrise pe care nu le-am mai deschis niciodatã, dar le am. Habar nu am ce am scris în ele. Nu am publicat nimic în niciun ziar, în nicio revistã literarã pentru cã pentru mine era important sã scriu, nu sã public, dar urmãream cu fervoare şi cu cea mai mare atenţie tot ceea ce se scria. Citeam cu un saţ extraordinar când apucam câte o revistã, tot ce scriau alţii. Printre preferate erau Timpul, Echinox , Dialog, Gazeta studenţeascã şi altele.  >>>>

Opera poetică de până acum a Olgăi Alexandru Diaconu presupune precedentul absolut al unei experienţe-vitale şi mentale-a iubirii faţă de divinitate şi oameni, determinând atât fascinaţia ambiguă pe care o stârneşte scrisul unei poete talentate, cât şi acel sentiment de uşoară, dar persistentă, bucurie, înregistrat ca un “văl tandru de lumină” atunci când citim volumul de poeme „Năstrapa nevăzută”,apărut la Editura Semănătorul,2008. Folosind în titlu un arhaism, năstrapă, cu înţeles de vas de lut, cană sau cupă, poeta îi dă conotaţia de înţelepciune a divinităţii din care soarbe lumina iubirii.Volumul este structurat în două cicluri: „Năstrapa nevăzută „şi „Căruţa cu flori” a căror tematică se tangenţiază prin consensul neliniştii, indus stilistic printr-o profuzie de întrebări şi îndoieli: ”Dar noi tot nu te-am crezut , /chiar de viaţa ne-a durut/ şi ne-am revoltat mereu/ crezându-ne Dumnezeu” (Ce e trupul cel de lut) sau „De ce scriu mereu poeme/ ca să vărs al meu pahar/ tot crezând că pe-al meu creştet/ Domnul S-a lăsat cu har?…(De ce scriu?…). Descoperim aici o nelinişte emanată de întrebări simptomatice în ordinea „sincretismului” dintre îndoială şi credinţă , perceput de poetă în spaţiul trăirilor sale. Adresându-se direct divinităţii autoarea încearcă să-şi potolească frisonarea eului prin lumina rugăciunii:”Găseşte-mi o cale de mijloc/ s-accept viaţa mea ca un vers/ în care se-nchide tot cerul / ca mie să-mi fiu univers. (E-atâta lumină pe cale).Freamătul ,dorinţa, întrebările ,constituie lanţul trainic al cauzalităţii şi speranţei, prin care doreşte să urce spre dumnezeirea salvatoare.Acestea sunt semne ale unei treceri imposibile, a unor speranţe care rămân „o umbră de vis sub copaci”, fante spre un înalt a cărui imaginare consumă toate posibilităţile de rugă şi visare ale eului liric , învăluit într-o dorinţă ontologică ,o pascaliană trestie gânditoare. >>>>

mi-e teamă că iubitul meu o să rămână cu spanacul din solar… şi eu cu bambusul din vază! viaţa nu mai ţine cont de nimic, ea aranjează cărţile, ea trişează! aşa s-a întâmplat şi cu Felix! a rămas hoinar prin capitală!

uneori, mi-e teamă şi de toamnă, de sacul ei în care îmi strânge anii, jocul prin foc cu timpul… care mă învaţă statornicia deşertului! şi-aş putea spune: “red. am obosit să fac parte dintr-o lume care consumă spaime, taste şi replici robotizate, o lume obişnuită cu supradoze de prostie, de iluzii… o lume care te depăşeşte atunci când vrei să-i vorbeşti despre iubire! ea alege mereu viitorul prezentat ca o tornadă, o bulboană, care te trage prin gura unui diavol!”.

şi balansul meu se întreabă ce iubire să aleagă… reală sau virtuală? “mâine am să mă sinucid între sânii tăi!” sau “noapte bună, fir de busuioc!”, George sau Felix? şi voi alege realitatea, căci sunt inima palmelor lui! şi-l voi învăţa să scrie: “Love never loses its way home”, şi-l voi învăţa să-mi deseneze pe suflet… cel mai puternic simbol adinkras! >>>>

Noaptea de Sânziene

Să crezi în dragoste

Chiar dacă te îndurerează!

**************

Ramuri înmugurite de noul dor

Mâinile se caută prinse-n adorare

Petrecere, Trecere

Sevă pulsând spre desăvârşire

Vecină cu imperceptibila trecere

A secundei ce bate insistent

La poarta timpului prezent.

**************

Respirul egal, ochiul piedut

În imensitatea înstelată, albastră

Timpul abandonat spre gloria gândului.

**************

Sublimă-nălţare pe tărâmul devenirii

Noaptea de veghe

În efemera noastră trecere

Pe pamânt! >>>>

Cuvântul, racordat la tehnică şi progresul comunităţii, şi-a descoperit noi virtuţi. Astfel, în scris sau vizualizat, poate face înconjurul lumii stocând informaţia culturală, politică, sociologică.

El devine un reper subtil, un personaj controversat pe scena unui Teatru Mundi, căpătând o perspectivă multidimensională în mişcarea ce transformă percepţia şi înţelegerea. S-a afirmat adeseori despre cultura mass-media că deplasează câmpul gravităţii sistemului nostru de referinţă, că pune problema în termeni de realitate şi de pseudorealitate.

Că astăzi trăim mai multe realităţi o simţim din plin, dar impresia celei mai puternice realităţi aparţine radioului şi televiziunii. Filmul, teatrul, literatura, deschid calea de acces spre real prin intermediul cuvântului scris sau rostit, prin rapiditatea şi modalitatea lui de transmitere, transformând chiar comunicarea la care se mai adaugă plusul şi aportul imaginaţiei.

Avea dreptate Baudelaire când o saluta pe regina facultăţilor: imaginaţia, „divin înrudită cu infinitul.” Dacă o carte scrisă se adresează în primul rând naţiunii, o pagină rostită din aceeaşi carte îşi mai adaugă şi puterea auditivă care subminează sensibilitatea şi afectivitatea. >>>>

Vă  atrag atenţia că personajele sunt imaginare, nu e vorba de noi!

Domnului profesor Vodă
Ca de obicei un nor cenuşiu zdrenţuit pe margini, fugărea alt vălătuc compact şi îl lăsa în urmă pe un cer mov-violet de speranţă, scenă ce se repeta la nesfârşit şi în destinul oamenilor.

În dreptul străzii unde era aşezată şcoala ca un U imperfect, malul se termina brusc descoperind o faleză înaltă îmbrăcată  în verdeaţă, castraveciori de mare ţepoşi, arbuşti minusculi, sălcii pitice şi buruieni. Din ierburi apărea pe neaşteptate ca într-un film, o scară nesfârşită parcă a timpului şi oboseai numai coborând zigzagurile cenuşii de beton până pe plajă.

Cam aşa au fost acele dimineţi liniştite când eroul nostru Stani se ducea la şcoala Mircea; totul se repeta gradual începând exact de la mijlocul lunii septembrie în fiecare an când vedeai oraşul agitat în fiecare dimineaţă de copiii care veneau de-acasă cu capul încărcat de vise şi temeri.

Clădirea uriaşă cu zidurile extrem de groase îşi arăta temeinicia, de multe ori copiii îi spuneau Bastilia dar orice clădire poartă amprenta oamenilor care vieţuiesc în ea şi niciodată nu a avut motive s-o numească astfel, cu toate că de multe ori supărările lui trecătoare de elev îl îndreptăţeau. >>>>

Dacă Dumnezeu ar face ca toate lucrurile să le înţelegem pe deplin şi ni le-ar da pe înţelesul nostru, dacă ar îngădui să ne pună la dispoziţie toate cele pe care dorim să le cunoaştem şi mai ales, să ne şi placă descoperirea făcută despre ele, dacă acestea s-ar încadra armonic stilului nostru de viaţă şi s-ar include categoriilor la care am aderat: (conştient sau nu) principii, încredinţări, religii, definiţii, etichete, şabloane, dogme, etc… atunci, unde ar mai fi harul lui Dumnezeu? Toate acestea sunt bazate pe lege şi nu pe credinţă, toate acestea ar fi date exacte şi studii, nu credinţă şi nu har. Totul ar fi logic şi firesc… acceptarea şi iubirea n-ar mai curge din har şi gloria Domnului… ci ar decurge din fapte cercetate şi studii amănunţite şi îndelungi, ar fi automat şi firesc valabil să iubeşti ce îţi place şi să faci ce iubeşti… ori legea lui Cristos este străină de cunoaşterea prin lege.

Harul lui Dumnezeu stă tocmai în a iubi şi a accepta ceea ce nu înţelegi şi ceea ce nu cunoşti în întregime, ceea ce nu se aplică tiparului tău de viaţă şi de viziune, deoarece tocmai prin aceasta tu recunoşti Infinitatea lui Dumnezeu în creaţia Sa, puterea şi suveranitatea Sa absolută.

Unde ar mai fi harul divin dacă  iubeşti pe cine te iubeşte şi placi numai ce îţi face bine, dacă  accepţi doar ce îţi serveşte şi aprobi numai ce ţi se potriveşte ţie?… >>>>

Nu e nimic ciudat în a purta văl pe cap şi aţi respecta religia şi obiceiurile. Dar e interesant să vezi pentru prima oară  o astfel de femeie mergând liniştită prin dreptul magazinelor.

Îmi târâi picioarele pe acelaşi drum obositor de la liceu acasă.

Sper să trec cât mai neobservată.

Ziua de ieri a fost îngrozitoare, iar noaptea nu am reuşit să dorm prea bine. M-am trezit tot obosită şi cu o durere ce m-a chinuit jumătate de zi.

E premierea. I-au premiul I.

Nu-mi pasă.

În unele zile de şcoală mă mai aranjam un pic, dar acum nu am de gând.

Nu-mi pasă.

Sunt prea extenuată de viaţă.

Aseară  a fost o vreme urâtă. Oare acum e cald sau frig?

Mă  uit pe geam. Simt aerul… Nu ştiu.

Toate simţurile îmi sunt amorţite. Mă uit după lume pe stradă… Nimeni. Oare cum să mă îmbrac?

Îmi iau până la urmă pantalonii negri lungi şi subţiri. Dar în sus?

Nu ştiu.

Am pantaloni negri, mă voi încălţa cu balerinii albi. Mă  uit în dulap după un tricou. Amândouă tricourile pe care le văd sunt roşii. Hmmm…. atunci îmi zăresc bluziţa mea preferată. E albă, subţire, cu mâneci lungi.

Nimic deosebit.

M-am decis. E posibil să mor de cald, dar nu contează.

Papuci albi, pantaloni negri, bluză albă…  >>>>

Trezirea “Maximus Patya”

I

Şedea ghemuit pe canapeaua tare, de lemn. Era acoperit cu un palton vechi, gãurit, al tatãlui sãu, plin de pete de sânge şi noroi. Visa, se vedea singur, alergând pe o câmpie. Da, îşi amintea locul din copilãrie, era undeva lângã casa bunicilor. Se vedea pur, liber, aproape sacru. Simţea cã avea sã zboare, pur şi simplu sã se ridice de la sol şi sã-L întâlneascã, sã se contopeascã cu El. Deodatã îşi vãzu bunicii, aceştia zâmbeau, erau fericiţi, ca şi el. Au început sã râdã, haotic, fetele li se inegrisera, se transformau în cenuşã, vântul îi lua şi îi imprăştia peste pãmânturi necunoscute. Începuse sã lacrimeze uşor, erau lacrimi de cristal venite dintr-un suflet insangerat, îşi amintea de copilãrie, de morţi şi de vii, de fraţi şi de surori. Avea frisoane, genul care numai un om pe moarte le poate avea. Deodatã se trezi, ii era frig şi foame, nu se putea mişca. Auzi pe scãrile hanului sunetul cizmelor. Erau cel puţin şapte, dupã modul în care cãlcau realiza pentru ce veniserã. Veniserã pentru el şi ştia asta dar îşi acceptaserã soarta, era resemnat, nu avea scãpare. Deja bãteau la uşã, cu fiecare lovitură în uşa firava de lemn simţea inima cã-i bate mai tare. O luase la goanã, ca un cal sãlbatic fugind de captivitate, dar tot n-avea scãpare. Intraserã în odaie, încãperea gemea de acei oameni înarmaţi, necunoscuţi, nedoriţi. Unul dintre ei citise rapid ceva, nu-şi dãdu seama ce anume iar apoi simţi cãtuşele reci prinzându-i braţele la spate. >>>>

Octavian Curpas (Arizona) in dialog cu Lucretia Berzintu (Israel)

Daca ar fi sa poata da timpul inapoi, Lucretia Berzintu ar alege sa isi faca din jurnalism o profesie. A practicat toata viata gazetaria ca pe inca o pasiune, alaturi de fotografie si calatorii. Nu ii displace nimic in ziaristica si daca ar fi sa spuna ce o atrage cel mai mult, ar fi interviurile. Poarta intotdeauna cu ea aparatul de fotografiat si reportofonul… Pentru ca nu stie niciodata cand se iveste prilejul sa intalneasca oameni deosebiti. Iar cand sansa ii scoate in cale asemenea persoane, le propune imediat o discutie ad hoc.  De-a lungul timpului, Lucretia Berzintu a relatat printre altele, despre evenimentele revolutionare din Basarabia din perioada 1990 – 1991, dar si despre framantarile ce au marcat Chisinaul in aprilie anul acesta sau despre pregatirea Romaniei pentru intrarea in NATO. A purtat dialoguri pe diverse teme cu personalitati precum Ala Mandacanu, Presedinta Comunitatii Moldovenilor din Quebec, scriitorul Al. Mirodan, dramaturg, publicist, editor si directorul – proprietarul revistei lunare israeliene de limba romana ”Minimum”, Dumitru – Dorin Prunariu, primul si singurul cosmonaut roman din lume sau Eduard – Ovidiu Ohanesian, fost ziarist la Romania Libera, rapit in Irak. Lucretia Berzintu locuieste din 1997 in Israel, stat pe care l-a ales pentru ca aici are numerosi prieteni, evrei originari din Iasiul copilariei ei, ce s-au oferit sa o ajute. Israelul a surprins-o frumos, tara este minunata, iar faptul ca a calcat pe locurile mentionate in Biblie a emotionat-o in mod deosebit. In patria mama, i-au ramas o fiica maritata la Oradea, o nepotica si trei surori -  una la Botosani si doua la Bacau, plus alte rude si prieteni. Ea insasi afirma ca nu a parasit definitiv Romania, ci doar pana cand va sosi momentul ca si la noi sa se poata trai in coditii de normalitate. Lucretia Berzintu s-a nascut in judetul Bacau. >>>>

Ochii-mi stau culcati,

In vazduhul rosu de vara.

Imi sunt sclavi induplecati,

Sa te priveasca par sa-mi ceara.

************

Si imi par sa nu-mi mai para,

Caci noaptea vine, de departe.

Si imi par sa planga ceara,

Peste gandurile desarte. >>>>

Revista de cultura FAMILIA si Muzeul Tarii Crisurilor din Oradea, anunta lansarea cu succes a romanului DAVA – roman fantasy ce reprezinta debutul tinerei oradence Raluca David. Autoarea este eleva in clasa a XII-a la Colegiul national “Emanuil Gojdu”. Evenimetul a avut loc in Cetatea Oradea si au participat peste 100 de invitati, oameni de cultura, iubitori de literatura si jurnalisti.

Ioan Moldovan, redactor-şef revista Familia: „Raluca David este încă adolescentă şi îşi trăieşte fanteziile imaginaţiei şi tot orizontul purităţilor vârstei cu bucuria şi entuziasmul unui suflet îndrăgostit de idealitate şi chemat de aventurile visului. Dar face această experienţă cu o seriozitate ce ne face să credem că scrisul acestei ore a vieţii sale nu este decât promisiunea unor experienţe mult mai adânci pentru care cucerirea acestei Dave aurorale în romanul de debut nu se arată decât începutul unei lungi serii de cuceriri literare.”

Raluca David:„Am ştiut întotdeauna că noi, cei de pe-aci, ne tragem din nişte zei bătrâni cu bărbile lungi, lungi, stufoase şi pline de poveşti. Pe la 15 ani am început să scormonesc în încâlceala de fire albe şi am scris un roman despre asta. Am clădit o cetate. Haideţi înăuntru!”

Romanul e disponibil în librăriile Diverta din ţară si pe www.dol.ro >>>>

Motto: ”Critici voi, cu flori deşarte,

Care roade n-aţi adus –

E uşor a scrie versuri

Cînd nimic nu ai de spus.”

(Criticilor mei, M.Eminescu)

La 120 de la moartea sa, ”Pentru noi, aici în Israel, Eminescu este viu, l-am luat cu noi şi-l creştem mai departe în sufletele noastre”.

http://www.youtube.com/watch?v=SMMm4E6C6KA

Nasa a pus numele lui Eminescu unui crater de pe planeta Martie, considerat poet naţional al României:

https://sse.jpl.nasa.gov/multimedia/display.cfm?IM_ID=6144

Iată ce înseamnă Eminescu pentru unii israelieni originari din România, pentru cei care mi-au acordat interviuri pe această temă:

Dr.DOREL SCHOR (scriitor umorist, gazetar şi cronicar plastic israelian de limba română):

Am copilărit la Botoşani;

Am absolvit liceul Laurian din Botoşani;

Am fost student la Institutul de Medicină din Iaşi…

Apoi am lucrat ca medic în judeţul Botoşani şi am colaborat mulţi ani la ziarul judeţean ”Clopotul” şi o vreme am fost secretarul literar al Teatrului Botoşănean, numit (cum nu?) ”Mihai Eminescu”.

Aceasta este aria, cred eu, cea mai legată structural, sentimental şi mental de poetul naţional al României (Ipoteşti, biserica Uspenia, teiul din Copou…).. Nu am intrat în vreo casă de botosănean, fie el ţăran din Stăuceni sau Răchiţi, muncitor din municipiu, pensionar sau gospodină în care să nu se afle, mai vechi sau mai nou, un volum cu poezii de Eminescu. Cred că asta înseamnă identificare, mândrie, refugiu, visare…

Mama mea, care ne-a părăsit la vârsta de 93 de ani, recita din Luceafărul sau, în momentele grele, din glossă: ”ce e val ca valul trece, tu rămâi la toate rece…”.

Sună foarte încurajator. Şi demn!

SHAUL CARMEL ( poet, publicist – Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor de limbă română):

Până aproape de plecarea mea spre Israel, adică mai exact până la 28 de ani, el a fost oxigen, adică respiram Eminescu, am trăit Eminescu, vin din oraşul în care a trăit el, din Botoşani, i-am închinat aici în Israel de nenumărate ori seri, cu ocazia zilei de naştere, cu ocazia zilei morţii.

Mihai Eminescu este un exemplu pentru orice poet din lume. Păcat că nu a fost exportat de România, ca alţi mari scriitori, cum au făcut alte ţări. E foarte greu să recuperezi după 100 de ani, un mare scriitor, dar  toată lumea face efort.

Mihai Eminescu a fost tradus în ebraică de-a lungul anilor, încă de prin anii 1920. Printre ultimele cărţi,  a fost cea tradusă de Ahuva Bat-Hana, poetă şi traducătoare, care nu se mai află printre cei vii.

Recent a apărut în ebraică cartea Luceafărul, Editura Onyx, Haifa, 2008, Tomy Sigler, redactor Denise Idel, cu o prefaţă (în ebraică)semnată de Andrei Fischof (nota mea). >>>>

Domnule doctor, mi-am pierdut frunzele.

Cine esti dumneata?

Sunt Copacul din gradina spitalului. Copacul pe langa care treceti si nu-l vedeti. Nu stati de vorba…

Stau de vorba cu pacientii.

Care pacienti?! Cu Iarba Proaspata? Cu Veverita de la salonul 4?!

Cu ei…cu altii. Sunt pacienti in tot spitalul. Pe trei nivele…

Domnule doctor, nu vreau sa mai dorm in pat cu Iarba Proaspata. Ma gadila! Si eu sunt batran, chel,…nu am nicio frunza….A venit toamna.

Iarba Proaspata te insenineaza. S-apoi e pasnica, blanda, generoasa.

E prea generoasa. Ma plictiseste. Zice ca sunt arogant, artagos, ca am pielea grunjoasa.

Fii si dumneata mai tolerant. E bine sa avem prieteni.

In spital, ma rog, aici la noi la clinica, toti suntem prieteni. Zambim unii la altii…si nu e bine.

De ce nu e bine?

Zambesc, spre exemplu, si la Veverita. Or, nu-mi place. Nu vreau sa-mi placa toti colegii din spital. Nu-mi plac nici infirmierele. Imi ranesc coaja, sangerez, supurez…chicotesc pe seama noastra. As vrea sa stau intr-o rezerva. >>>>

“Critica literară dă contactul cu opera ca lucru înfăptuit…”
-Domnule Al.Florin Ţene cunoscând faptul că dumneavoastră aţi debutat cu poezie la vârsta de 18 ani în revista clujeană TRIBUNA, îmi permit să vă întreb, cât din viaţa omului este poezie?

Al.Florin Ţene-În luna mai se împlinesc 50 de ani de la debutul meu cu poezia Eu m-am născut când… De atunci tot scriu şi public. Având în vedere că omul prin construcţia sa psihică este o fire contemplativă şi imaginativă, că din cele mai vechi timpuri el a creeat mitul Edenului/Paradisului/Raiului, cu accepţiunea lor mitic-terestră, creştin-celestă sau secundă (apartenenţa dublă a omului la profan şi la sacru prin dualismul, cum zice Ion Popescu Brădiceni, caracteristic materiei spirit), viaţa omului e plină de poezie. Finalmente Poezia a demarat pe teren magico-mitic, s-a dezvoltat ca idee sau ca viziune religioasă şi culminează ca idee sau viziune filosofică-utopică şi, după aceea, social-politică. Poezie este ducerea la grădiniţă a copilului, plimbarea cu familia în parc, cu prietena şi prietenii, întoarcerea acasă cu un buchet de flori, pescuitul pe marginea unei ape, privirea unui tablou, etc. Poezia îşi dezvăluie existenţa şi menirea în viaţa socială a omului, este inventarierea idealităţilor, iar poetul nu face decât, prin inspiraţie,transpiraţie şi talent să o aducă  în semiotic, în paradisul cuvintelor. Poezia nu este numai muzică şi nici numai o suită de imagini. Nu este însă nici o simplă suită muzicală de gânduri. Este o suită muzicală de gânduri emoţionale. >>>>

Un scriitor stimabil din Buzău mi-a dăruit ultimul volum de poeme al tinerei Oana Şerban, „Silogismele agapé-ului”. Din păcate, concluziile cronicarului sunt tocmai pe dos faţă de exerciţiile de admiraţie ale prefaţatorului acestei cărţi elegante sub aspect material (deşi cu greşeli de corectură, de exemplu când â, când î, chiar pe aceeaşi pagină), tipărite sub egida Fundaţiei haşdeienilor. Aşadar, autoarea nu versifică uşor, ci bolovănos, nu „filtrează prin capacitate nativă şi sensibilitate politropică multiple experienţe culturale”, ba strecoară inabil silogismele idolilor culturali, în sfârşit, nu are o „contribuţie personală la îmbogăţirea registrului liric în general”, ci, forţând prozodia, leagă zdravăn versurile în cătuşe.

Fără a dori să scad cu ceva însemnătatea preocupării artistice a Oanei Şerban, se poate afirma că jocurile ei intelectualiste o ţin departe de poezie şi mult mai aproape de poematizare. Dorinţa de a conecta poezia la alte surse decât cele frecventate în mod obişnuit de tânăra generaţie de autori reprezintă un risc şi nu o îndrăzneală şi foarte puţin calea potrivită pentru inovări de substanţă. Transplantul de motive culturale livreşti creează pretextul de poezie şi nu poezia însăşi. Inundate de preţiozităţi, versurile sunt reci: „Tot şi nimic se naşte din idei./ >>>>

Literatura pentru mine reprezintă cea mai clară exprimare a gândurilor şi trăirilor în timp, o binecuvântare pe care ţi-o dă Dumnezeu, când el doreşte şi cât  trebuie să transmiţi prin cuvinte. Una este să scrii şi alta este să-ţi citească cineva, cândva, rândurile scrise şi să se contopească cu trăirile transmise de autor. Nu poţi decât în timp să te pregăteşti pentru acest moment sublim, pentru că altfel nu vei reuşi să transmiţi decât ceva  minuscul din universul tău. Cuvintele sunt rodul experienţei şi al imaginaţiei, iar dacă acestea sunt ample, ceea ce vei scrie va fi bine primit şi degustarea cititorului va fi maximă. Nu întâmplător cei care au avut rezonanţă maximă în literatură sau în general în artă, în viaţa personală au plătit un tribut mai mare s-au mai mic, pentru că întâi trebuie să cunoşti, să dobândeşti experienţă, să plângi, să te bucuri etc. şi mai apoi să scrii. Când începi să scrii trebuie să renunţi la multe tentaţi, la principi care ţi-ar umbri cuvintele şi să laşi imaginaţia şi  magica clipă divină să te atingă. .Numai aşa vei fii în consonanţă cu tine şi cu cei ce vor găsi răgaz să  citească  ce ai scris şi să se bucure în acele momente, iar mai apoi să nu regrete că şi-au risipit timpul inutil. Scrisul este  cea mai tainică şi imensă bucurie pe care o trăieşti pentru că atunci, poţi atinge cele mai înalte trepte ale cunoaşterii. Trebuie să vibrez când aşterni cuvintele, să uiţi de alte îndeletniciri şi priorităţi pentru a te catapulta într-o altă atmosferă, cu alte temperaturi şi trăiri, astfel înţeleg eu să scriu, iar dacă aceste elemente îmi lipsesc, renunţ la sublim în faţa unui nou destin. >>>>

Douăzeci şi ceva de ani s-au scurs prin venele astea, deja bătrâne înainte de vreme. Sunt pictor, sau, cel puţin, am fost odată…acum nu mai pun mână pe pensulă iar creionul îmi tremură între degete, de parcă ar fi posedat şi aş ţine isasi Sfântă Cruce în mână, cu cap de grafit.

Dar poate că sunt posedat, poate că în mine domneşte o legiune, sau poate mai multe, poate sunt unealta diavolului, precum creionul mai sus menţionat…

Poate sunt posedat de minciună, dezamagre, decepţie, teamă, anxietate, în orice caz, nu am mai atins pânza de cel puţin trei sau patru ani, nu de când ea a plecat, nu de când i-am atins ultima dată pielea albă a spatelui sau rochia verde de mătase, cu flori de mac roşu precum buzele ei, ce atrăgea priviri şi albine, precum un bazar de miere turcească…

Da, mi-o amintesc perfect încă, imaginea ei mi-e tipărită fix pe retină, precum în vechile tradiţii păgâne ruseşti…doar că eu nu am murit, nu fizic, cel puţin, dar cale lungă nu mai este…

În camera întunecată, în patul bătrânei Parkova, corpul îmi este de plumb, corpul şi toate organele din el, dar parcă inima îmi este şi mai grea, strivindu-mi cutia toracică precum ciocanul unui executioner sau o blesemata presă de măsline, legată cu funie de jur-împrejur. >>>>

si cand am vrut sa te sarut

lumina a asnit peste buza fantanii

si am sorbit

un inger

****************

fara sa stiu de ce zbor

somnul te nascocea

ca pe o haina aurita a sufletuluiu

in care stateam infasurata

si vie

si cand am vrut sa te sarut

am tasnit catre cer

si tu ai devenit floare

si parfum

si vis

****************

si ultima mea amintire… >>>>

“In afara de arta,care e condamnata de mult

de curiozitatea iadului sau de nepasare,

ingerii ma deranjeaza,insa

nu ma surprind niciodata cand vin

sa-mi ofere fructe de ceara perfect imitate.

Cat despre mine, prefer un mar viermanos

Rabdarii lor solemne, prezumtioase. ‘

(ROBERTO SANESI)

scrisul meu are timp incepe iar sa imi bata inima poate ar vrea sa fie intr-un alt trup cu treizeci si ceva de ani in urma nimic nu se compara cu bucuria lungilor plimbari cu mama de mana pe faleza dunarii se spune ca inima nu doare dar tine al dracului de tare ca o ghiara tine cu ce sa va servesc doamna zambet naiv dar indraznet ce tanara e fata asta cati ani o fi avand scrieti o noua carte despre ce sunt ani de zile de cand merg in aceasta cafenea ma asez la aceeasi masa langa fereastra spre oras fata de masa alba cu patratele rosii odata am numarat toate patratelele asteptam nici nu mai stiu ce dar la capatul celalalt era rupta si am uitat numarul acelasi loc  aceeasi mocheta verde inchis arsa de mucuri de tigara imi plac locurile vechi neschimbate simt ca nu trece timpul pot ramane aceeasi doar chipurile se schimba acum serveste la masa o tanara as dori o cafea cu doua pliculete de zahar si un suc fara acid de care sa fie ce complicat ce fel de suc sa fie e atat de important… >>>>

MOARTEA E PENTRU BOGAŢI

Cât de goi sunteţi!

Dezbrăcaţi

De sufletele

Voastre

Jalnice,

Patetice!

Nu puteţi

Simţi

Nimic!

Nici frigul vieţii,

Nici căldura morţii,

Sufocantă,

Epatantă,

Luxoasă…

Căci ea,

Moartea,

E pentru cei

Ce nu o vor!

Pentru bogaţi!

Iar viaţa…

Viaţa

E pentru

Tâlhari,

Pentru sărmani… >>>>

- Arătaţi-mi, vă rog, cele mai frumoase flori pe care le aveţi, surâse Emil către vânzătoarea mărunţică. Să fie aşa, ca pentru o ocazie deosebită.

- O ocazie deosebită cu o doamnă deosebită? ciripi şi florăreasa, cu un zâmbet ce îi împachetă toată faţa în riduri.

- S-ar putea spune şi aşa… De fapt, primesc o vizită. E prima în adăpostul meu cel nou şi vreau să fac impresie.

- Uitaţi aici, avem nişte lalele foarte frumoase… proaspete şi vioaie. Aşadar, v-aţi mutat în casă nouă?

- Ah, e un pic cam mult spus. Să zic aşa, e ca o repetiţie. Da, lalelele arată chiar bine.

- Sau trandafirii aceştia? Avem şi roşii, şi albi, şi galbeni… se agită femeia cea mărunţică, vârându-i sub ochi mai multe bucheţele viu colorate. Deci vă pregătiţi?

- E bine să fii mereu pregătit. Cum spun eu de câte ori am ocazia: toată viaţa ar trebui să ne pregătim.

Emil clătină din cap cu subînţelesuri şi oftă încet mângâind vag petalele unui trandafir alb.

- Sunt de seră?

- Da, de seră. Aşa sunt toate. E cam greu la vremea asta cu flori de grădină. Dar să ştiţi că astea arată mai bine: cresc altfel, se păstrează altfel… Să vă arăt şi un crin? >>>>

« Autoare harnica, mai mereu inspirata , decenta in expresie si cautari formale.

Respingand  vulgaritatea limbajului ce tinde sa devina o emblema a tinerei poezii  incurajate in Romania anilor 2000 de catre critici influenti, poeta ANGELA BACIU-MOISE  si-a stabilit un loc special in peisajul cultural al Dunarii de Jos dar, aproape in egala masura, a devenit cunoscuta si apreciata in mai multe alte centre literare.

Amintesc doar cuvintele frumoase despre poezia sa rostite la Iasi, recenziile favorite din reviste bucurestene si tiparirea poemelor in ultimii ani la Cluj.

De curand editura « Limes », condusa de indraznetul MIRCEA PETEAN a publicat cea de a  XII-a placheta  de versuri a Angelei BACIU-MOISE, mai mult ca sigur cea mai importanta din cariera ei, legata, din pacate, de o experienta tragica, dezvaluita sobru in mentionarea ce precede motto-ul.

« De maine pana mai ieri, alaltaieri » este una dintre cele mai acute trairi intr-o poezie dominata de suferinta si de spectrul mortii. Poemele sunt redactate in maxima febra, expresie a unei dureri profunde, marturisite  cateodata, tainuita adesea. Densitatea ideilor pare greu egalabila, sentimentele au o goana nebuna, parcurgand stari clare sau confuze, de la chinul atroce, la deruta, de la resemnare la revenirea la vitalismul generat de increderea in poezie, de la deznadejdea nestapanita la meditatie de care nu  ne putem lipsi. >>>>

Nu stau într-un oraş medieval, de tipul Sibiului sau al Sighişoarei, nici într-o metropolă poluată ca Bucureştiul. Undeva, în nordul ţării, în Bucovina, e şi vatra mea. A Dornei, mai exact. Vorbesc aşadar de Vatra Dornei City.

Cel mai plăcut loc pentru o lectură cred că rămâne foişorul din parc. Aici am răsfoit ,,Molly Flanders” pe la 15 ani, pentru că acasă mi-era teamă să nu mă prindă mama. Apoi, în ultimul an de liceu, printre cărţile de comentarii pentru bacalaureat, citeam cu prietenele (pe roluri, se înţelege) pasaje din ,,Incantaţia dragostei”. Râdeam uneori atât de mult încât am băgat în sperieţi şi bietele veveriţe!

Iarna, la Cabana Schiorilor, cu prietenii la un vin fiert, în inima pârtiei de schi, citeam din Cioran. Si nu doar gândurile erau in amurg, ci si noi toţi, în faţă cu pahare de vin fiert cu scorţişoară. E un loc special, o babilonie boemă, unde auzi italiană, engleză, germană. O maşină de scris veche e aşezată în colţ pe o etajeră antică din lemn. Îmi plac mult şi celelalte exponate: un fier cu cărbuni, două oale de lut umplute cu ouă încondeiate, ceasul din lemn…Hmm, a fost tare frumos! Mă delectam cu pesimismul lui Cioran pentru că nu ştiu să schiez…Ruşine să-mi fie!

Pentru teze mergeam mereu în incinta…Catedralei Catolice, aflată în imediata apropiere a liceului. Printre un acatist pentru Sfântul Anton şi altul către Sfântul Spiridon, repetam cu voce tremurandă: fui, fuisti, fuit, fuimus, fuistis, fuerunt. >>>>